Articole Blog – Psihoterapie

Invidia nu este un defect moral, ci o durere existentiala, una dintre acele dureri adanci care isi au radacinile in relatia timpurie cu cel care a avut grija de noi. Ea nu vorbeste despre rautate, ci despre o lipsa care a durut.

In primele luni de viata, copilul traieste intr-o diada nediferentiata: el si mama formeaza un intreg. Nu exista inca un „eu” si un „tu”, ci doar o unitate in care tot ceea ce ofera mama — ingrijire, hrana, contact, prezenta — hraneste sinele in formare al copilului.

Atunci cand aceasta continuitate a ingrijirii este intrerupta sau insuficienta, apare fisura: copilul simte ca mama are ceva esential, dar nu i-l ofera. Pentru el, aceasta experienta nu inseamna doar frustrare, ci o adevarata angoasa de anihilare — o frica adanca, aproape de nesuportat, ca nu va putea supravietui. Pentru adultul care a trait candva o astfel de lipsa, realitatea si simbolicul se amesteca: lipsa nu e doar o absenta, ci o amenintare la adresa existentei sale.

Mama, fiind adult, are resurse interne si poate tolera lipsa unei gratificari. Copilul, insa, depinde total de ea. Din acest dezechilibru apare invidia — tensiunea dureroasa dintre iubirea pentru mama de care are nevoie si ura fata de mama care pare sa-l priveze de sursele de viata.

Copilul nu stie inca faptul ca doi pot avea in acelasi timp. El traieste intr-o lume in care, daca mama are, el nu are. Asa apare invidia — o reactie la o lume perceputa ca avand prea putin de oferit, unde a avea inseamna ca altcineva ramane mereu fara.

Este important sa distingem intre invidie si gelozie.

Invidia apare cand dorim ceea ce are celalalt, dar aceasta dorinta este insotita de o ura profunda fata de obiectul invidiat si de impulsul de a distruge ceea ce el poseda. Ea izvoraste din durerea de a vedea ca binele exista, dar nu ne apartine. Gelozia, in schimb, se naste din teama de a pierde ceva ce deja avem — atentia sau iubirea cuiva, o pozitie, o relatie. Invidia priveste relatia cu un obiect idealizat, in timp ce gelozia tine de triada si de frica de inlocuire.

Daca fisura ramane neintegrata, adultul poarta in el aceasta durere timpurie nerezolvata. In relatiile de mai tarziu, poate resimti din nou invidia ca o angoasa intensa de anihilare sau dizolvare — ca si cum succesul celuilalt i-ar ameninta propria existenta.

In spatele urii si dorintei de a distruge se afla o sete de a avea ceva bun, viu si plin de sens. Cand aceasta nevoie e acceptata si pusa in cuvinte in loc de a fi atacata sau ascunsa, ea devine un impuls de dezvoltare. In locul durerii de „eu nu am ce ai tu”, apare bucuria linistita de a sti ca „si eu pot avea, in felul meu”.

In terapie lucrul cu invidia inseamna a crea un spatiu sigur unde aceasta emotie arhaica sa poata fi vazuta pentru a fi inteleasa, fara invinovatire. In prezenta unui terapeut care nu se sperie de ura si nu se retrage din fata ei, persoana poate incepe sa experimenteze altfel relatia cu binele sau succesul celuilalt. A lucra cu invidia inseamna a reface increderea ca exista destul – loc, bine, iubire, succes. Si poate, mai ales, a descoperi ca nu e nevoie sa distrugi ceea ce admiri pentru a putea deveni. A putea accede la un adevar adevar simplu si eliberator: doi pot avea in acelasi timp, fara ca unul sa piarda ceva esential.

Există oameni care trăiesc cu un simț acut al responsabilității, al datoriei, al lucrului bine făcut. Care fac totul „ca la carte”, nu pentru a impresiona, ci pentru că, în adâncul lor, simt că altfel nu se poate. Oameni devotați, serioși, de încredere, pe care te poți baza – dar care, în același timp, par tensionați, rigizi, greu de mulțumit.

Acest profil corespunde adesea tulburării de personalitate obsesiv-compulsive– o structură de personalitate marcată de perfecționism extrem, control excesiv, moralitate rigidă și dificultate în exprimarea emoțională.

Spre deosebire de tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD), care este o tulburare de anxietate și în care compulsiile sunt o sursă de suferință, persoana cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsiva nu percepe acțiunile sale repetitive – curățenie, organizare, ordine – ca fiind deranjante. Dimpotrivă, acestea îi aduc liniște și o senzație de control. Lumea interioară, adesea haotică și apăsătoare, pare mai ușor de gestionat atunci când rafturile sunt în ordine și programul e bine planificat.

O viață condusă de reguli și perfecțiune

Aceste persoane sunt adesea extrem de dedicate și corecte. Ele respectă reguli și principii cu o seriozitate care uneori pare copleșitoare. Meticulozitatea și organizarea lor sunt remarcabile, iar în carieră pot fi exemplare, mai ales în domenii care cer rigoare, precum medicina, dreptul sau cercetarea.

Însă, sub această exterioritate ordonată, există o tensiune care nu se vede întotdeauna: teama de greșeli, vinovăția pentru momentele de relaxare, dificultatea de a se desprinde de controlul excesiv și de a se bucura de imperfecțiune.

Avaritia și acumularea – mai mult decât zgârcenie

Un aspect mai puțin cunoscut este legat de tendința spre acumulare și avariție. Nu e vorba doar despre bani, ci despre o nevoie profundă de siguranță care îi face să păstreze cu greu orice obiect ce le poate oferi un sentiment de control. Renunțarea la aceste lucruri poate fi resimțită ca o pierdere dureroasă.

Conflictele din interior și nevoia de libertate

Pe dinăuntru, acesti oameni se află într-o luptă continuă. O parte din ei își dorește să urmeze reguli și să fie perfecți, iar alta tânjește după libertate, relaxare și acceptare. Această tensiune creează o stare de neliniște, adesea ascunsă de rigiditatea și controlul aparent.

Adesea, sensibilitatea lor la critică este foarte mare – un reproș, oricât de mic, poate declanșa valuri de anxietate și auto-critică dureroasă. Perfecționismul și controlul sunt adesea mecanisme de apărare care ascund o vulnerabilitate profundă, o teamă de a nu fi suficient de buni sau de a nu fi acceptați.

Relațiile apropiate pot fi complicate pentru că exprimarea afecțiunii și a furiei este dificilă. Apropierea emoțională poate părea o amenințare, iar nevoia de control poate crea tensiuni și distanțe între ei și cei dragi.

Ordinea nu e doar o alegere – este o nevoie

Trebuie subliniat că aceasta tulburare de personalitate nu e doar despre a fi ordonat sau perfecționist. E o tulburare care limitează libertatea și bucuria vieții. E o stare în care dorința de control devine un obstacol în calea unei vieți echilibrate și împlinite.

Această rigiditate poate genera o viață mult prea restrictivă, lipsită de spontaneitate și de relaxare reală. Schimbarea nu este ușoară, deoarece aceste mecanisme sunt adânc înrădăcinate, dar este posibilă prin răbdare și efort susținut.

Cum poate ajuta terapia psihanalitică relațională

Terapia psihanalitică relațională creează un spațiu sigur, în care persoana cu astfel de tulburare de personalitate poate învăța să-și privească fricile și conflictele fără teamă de a fi judecată. Este o călătorie în care se descoperă că rigiditatea și rușinea pot fi înțelese și transformate treptat.

Prin această metodă, oamenii pot învăța să se accepte cu bune și cu rele, să-și privească imperfecțiunile nu ca pe eșecuri, ci ca pe părți ale umanității lor. Se învață flexibilitatea, renunțarea la controlul excesiv și acceptarea incertitudinii, pas cu pas.

Un pas spre libertate și acceptare

Dacă te regăsești în această descriere sau cunoști pe cineva care trăiește cu această tulburare, ține minte că nu ești singur. Acceptarea de sine este primul pas spre o viață mai ușoară și mai plină de sens. Schimbarea cere timp, răbdare și multă înțelegere, dar merită fiecare efort.

Este în regulă să fim imperfecți. Este în regulă să fim oameni.

Sunt oameni care simt totul prea intens. Care iubesc cu toata fiinta, apoi se tem ca vor fi abandonati. Care intr-un moment rad si sunt luminosi, iar in urmatorul, sufera in tacere sau izbucnesc in durere. Care isi doresc disperat sa fie aproape de ceilalti, dar care, atunci cand cineva se apropie prea mult, se pot simti coplesiti, raniti sau respinsi.

Tulburarea de personalitate borderline nu este o drama teatrala, ci o suferinta reala, profunda, uneori greu de pus in cuvinte. O lupta continua intre nevoia de atasament si frica de a fi ranit. Intre dorinta de stabilitate si tavalugul emotional care pare imposibil de controlat.

Un eu care se destrama si se recompune

Experienta de sine, pentru persoana borderline, este marcata de discontinuitate si lipsa de coerenta. Identitatea poate fi confuza si instabila — astazi se simt intr-un fel, maine nu mai stiu cine sunt. Se pot pierde cand sunt intrebati despre ei insisi sau despre cei apropiati, pentru ca reperele interioare se clatina usor.

Aceasta instabilitate ii face vulnerabili la schimbari minore in relatii sau contexte emotionale. Si, spre deosebire de persoanele psihotice, care pot reactiona cu pierderi de contact cu realitatea, persoana borderline poate raspunde coerent si adecvat in confruntari — doar ca emotional, totul este trait ca o explozie interioara.

Dinamica relatiei: prea aproape, prea departe

Relatiile apropiate sunt sursa principala de dorinta si, in acelasi timp, de suferinta. Cand cineva se apropie prea mult, apare teama de a fi controlat, inghitit, pierdut in celalalt. Cand celalalt se distanteaza, apare sentimentul traumatic al abandonului. Aceasta oscilatie constanta, acesti pasi inainte si inapoi, nu sunt capricii. Sunt reflexe vechi, adanc intiparite, de aparare si supravietuire emotionala.

In relatia terapeutica, aceste dileme ies la suprafata cu intensitate: nici apropierea, nici distanta nu aduc confort real. Este nevoie de multa rabdare si continere pentru a putea construi un cadru in care persoana borderline sa inceapa sa experimenteze o apropiere emotionala sigura si neintrerupta.

Trupul, ca loc al durerii

Cand emotiile devin de nesuportat, corpul devine scena pe care se exprima totul. Auto-vatamarea, tulburarile alimentare, abuzul de substante — toate sunt forme de reglare a durerii psihice. Sunt incercari, deseori tacute, de a gasi o supapa, o descarcare, un sens.

Relatia cu terapeutul: scena interioara in miscare

In terapie, apar frecvent idealizarea si apoi devalorizarea terapeutului. Intr-o zi, este vazut ca salvator, in alta, ca pe cineva periculos, nepasator sau inutil. Aceste oscilatii sunt expresii ale relatiilor interioare nerezolvate, ale ranilor timpurii si ale conflictelor nespuse. Terapeutul devine proiectia unei istorii afective incarcate, iar munca psihoterapiei este aceea de a face loc acestor trairi, fara a le respinge si fara a le invalida.

O rana veche, dar nu fara speranta

Persoanele cu structura borderline traiesc conflictul permanent dintre dorinta de a fi iubiti si teama de a fi raniti. Sunt prinsi intre nevoia de dependenta si nevoia de separare. Au fost, adesea, crescuti in medii in care afectiunea era inconsecventa, relatiile erau instabile, iar exprimarea emotionala nu era continuta.

Adesea, la radacina acestei structuri de personalitate se afla o copilarie in care nevoile afective nu au fost constant recunoscute sau intelese. Fie ca vorbim despre neglijenta emotionala, abuz sau relatii parentale imprevizibile, copilul a invatat ca apropierea poate rani, iar distanta poate distruge. In absenta unei oglinzi afective sigure, sinele ramane fragmentat. Astfel, trairile intense, nesiguranta identitara si frica de abandon nu apar din „slabiciune”, ci dintr-o adaptare profunda la un mediu emotional impredictibil.

Terapia psihanalitica relationala le poate oferi o experienta reparatorie — o relatie in care nu trebuie sa aleaga intre apropiere si siguranta. O relatie in care pot simti, in sfarsit, ca nu sunt nici prea mult, nici prea putin.

Drumul spre vindecare

Desi intensitatea trairilor si complexitatea relatiilor pot parea coplesitoare, tulburarea de personalitate borderline nu este o condamnare, ci o cale dificila care poate fi parcursa cu sprijin adecvat. Recuperarea nu inseamna „vindecare” in sensul clasic, ci invatarea unui mod nou de a fi cu sine si cu ceilalti — mai stabil, mai constient, mai integrat.

Progresul nu este liniar. Sunt pasi inainte si pasi inapoi. Dar cu timp, rabdare si sprijin, viata poate deveni mai coerenta. Trairile nu dispar, dar devin mai usor de inteles si de continut. Relatiile nu mai sunt doar terenuri de lupta, ci si spatii de conectare reala. Sinele nu mai e o constructie fragila, ci o prezenta care incepe sa se simta intreaga.

Dincolo de haos

Oamenii cu tulburare de personalitate borderline nu sunt „prea sensibili”, „necontrolati” sau „capriciosi”. Sunt oameni cu o lume interioara intensa, sfasiata de contradictii, dar si plina de potential afectiv si autenticitate.

Au nevoie sa fie vazuti si tinuti — nu pentru a fi salvati, ci pentru a invata ca pot trai cu tot ce sunt. Ca pot avea o voce, un loc si o relatie, fara sa-si piarda sinele.

Exista oameni care par prinsi intr-o drama fara sfarsit. Care raman in relatii abuzive, dar nu din slabiciune. Care par sa provoace propriile esecuri, dar nu din neatentie. Care isi cer scuze constant, dar nu pentru ca sunt umili. In spatele acestor comportamente se afla, adesea, o structura psihica profunda, greu de patruns: masochismul.

Masochismul nu inseamna doar suferinta. Este o strategie psihica de supravietuire, o incercare – adesea tragica – de a obtine iubirea, validarea sau macar o atentie care nu a existat niciodata in forma necesara. Masochismul spune: „Uite cat sufăr. Acum iubeste-ma.”

Masochismul – un echilibru fragil intre nevoia de iubire si dispretul fata de sine

Masochismul apare frecvent in relatii in care suferinta devine o rutina, iar abuzul – o forma de atasament. Persoanele care se identifica cu acest mod de a fi nu pleaca din relatii, chiar daca sunt ranite. Uneori, nici nu se plang, ci transforma durerea intr-o scena continua, un tipar emotional care amesteca victimizarea, auto-umilirea si nevoia de mila.

Sub acest teatru, insa, se afla o furie uriasa si o ura de sine dificil de recunoscut chiar si de catre sine insusi. In loc sa se revolte, persoanele cu acest stil de viata se invinovatesc. In loc sa critice pe ceilalti, se pedepsesc pe sine.

Copilaria – locul in care exprimarea furiei nu a fost permisa

Multi dintre cei care dezvolta acest mod de a fi au crescut in medii in care grija a fost lipsita de iubire autentica. Acolo unde nu a existat spatiu pentru exprimarea furiei, frustrarii sau opozitiei. Cand copilul si-a aratat durerea sau revolta, a fost ridiculizat, criticat sau ignorat. Astfel, invatam ca a fi iubit inseamna a suferi in tacere, a te nega, a fi „bun”, „cuminte”, „modest”, chiar daca pe interior esti zdrobit.

Autosabotajul – un mecanism de protectie

Persoanele care traiesc aceste experiente se tem de succes, de expunere, de afirmare. Pentru ca, in inconstient, afirmarea a fost asociata cu pedeapsa, umilinta sau respingerea. De aceea, se resping in avans – isi saboteaza relatiile, cariera, prieteniile. Aleg mereu ce este mai putin riscant, evita sa ceara, dar sunt primii care ofera. Se simt vinovate doar pentru ca exista.

Traiesc cu o senzatie permanenta de inadecvare, dar in acelasi timp se simt centrali in orice interactiune: orice critica, orice gest lipsit de atentie este perceput ca un atac personal. Se justifica excesiv, dar evita sa ceara sprijin. Se tem de judecata strainilor mai mult decat de respingerea celor apropiati.

Diferente in modul in care oamenii reactioneaza la suferinta

Exista diverse moduri prin care oamenii raspund durerii si conflictelor interpersonale. Unele persoane pot manifesta furie si pot avea tendinta sa se confrunte agresiv cu ceilalti, in timp ce altele isi intorc aceasta furie spre interior si se autocritica dur. Ambele reactii sunt raspunsuri complexe si dificile la experiente de durere profunda si relatii interpersonale complicate.

„Fantasma mamei” si impactul experientelor timpurii

Atitudinea materna din primii ani de viata influenteaza profund psihicul copilului. Nu este vorba doar de gesturi exterioare, ci si de fantasmele inconstiente care se transmit de la mama la copil: felul in care a fost traita sarcina, nasterea, relatia cu tatal copilului si propria ei copilarie. Cand mama nu poate contine agresivitatea si individualitatea copilului, acesta nu poate sa se structureze sanatos. In loc sa poata spune „Eu sunt”, copilul devine „Eu sufar. Deci merit sa fiu iubit.”

Masochismul este, asadar, un mesaj inconstient: „Daca ma vezi ca pe o victima, nu ma vei distruge.” Este o aparare impotriva unui pericol perceput – acelasi pericol care, in copilarie, a venit de la figurile iubite.

Terapia – intre provocare si continuitate emotionala

Procesul terapeutic este o munca delicata de echilibru intre provocare si continuitate emotionala. Pe parcurs, persoana trebuie sa se confrunte cu imaginea de sine dificila si adesea dureroasa pe care o poarta in inconstient. Numai cand simte ca nu va fi pedepsita pentru ceea ce simte si pentru cine este, va incepe sa renunte la mecanismele de aparare. Continuitatea emotionala, sustinuta de empatie si stabilitate, ajuta la reconstruirea unei imagini de sine mai sanatoase si la cresterea increderii ca schimbarea este posibila fara sa fie urmata de pedeapsa sau abandon.

Astfel, terapia devine un spatiu al increderii – un loc in care persoana invata, treptat, ca poate fi vazuta, auzita si iubita chiar si atunci cand exprima furie sau suferinta, fara sa fie nevoita sa se autocondamne.

Dincolo de suferinta

Masochismul nu este o alegere. Este o forma sofisticata de adaptare la o lume emotionala perceputa ca ostila si periculoasa. Este o cerere de iubire mascata de durere. Este o ura mocnita acoperita de dulceata. Este o dovada a unei sensibilitati ranite care nu a gasit alt mod de a se exprima.

Si poate, in relatia terapeutica sau intr-o relatie umana autentica, aceasta sensibilitate poate incepe sa se exprime altfel – nu prin suferinta, ci printr-un „uite cine sunt eu, cu tot ce sunt”, fara frica.

Cand m-am intors de pe Camino am simtit sa scriu, insa nu eram cu adevarat pregatita sa o fac din interior. Am inceput cateva randuri si m-am oprit. Imi doream sa o fac- pentru mine scrisul a fost mereu un companion drag, de drum, care intr-o anumita perioada a vietii m-a alinat, m-a apropiat de mine, m-a ajutat sa dau sens, dar mi-a si permis sa iau distanta necesara pentru a-mi pastra mintea cu mine, a avut un rol integrator. Recitind acele randuri pe care le-am lasat neterminate mi-am dat seama ca erau lipsite de afect. De aceea m-am oprit. Niciodata nu stim cat dureaza pana reusim sa integram o experienta, o pierdere, o schimbare, un mediu nou. Acum sunt ok sa nu stiu, sa las viata sa curga fara sa am toate raspunsurile, sa accept momentul asa cum este, fara impotrivire.

Acum am simtit ca a venit momentul sa reexplorez acea parte din mine care a tanjit dupa aceasta experienta, pentru a-i aduce un pic de ordine, pentru a-i da o forma si consistenta. Sa-mi vina cheful de scris a fost mereu pentru mine un indicator de apropiere de sinele meu autentic.

Camino de Santiago era in trecut un drum strabatut pe jos de calugari catre mormantul sfantului Iacob. In timp, acesta s-a transformat intr-un drum spiritual ce poate fi parcurs pe jos, sau cu bicicleta. Acum mai bine de 10 ani am aflat de existenta lui si inca de pe atunci m-a atras ca un magnet. Unul dintre motive a ramas valabil pana azi- placerea explorarii. Indiferent de modul in care este promovat, Camino ajunge sa ia o forma personala. Chiar si modul in care ajunge fiecare sa se raporteze la el reflecta o dimensiune a personalitatii si a maturizarii psihice.

Ceea ce stiam inainte sa pornesc la drum erau urmatoarele: voi parcurge 240 de km intre Porto si Santiago de Compostela cu un ghiozdan pe care il pot suporta in spate si in care voi avea strictul necesar (cateva haine care sa ma protejeze de soare, ploaie si frig, dar care sa nu ocupe mult spatiu, un mic prosop, incarcator de telefon, baterie externa si o mica borseta cu cosmetice). Urma sa merg pe jos zilnic, timp de 11 zile cativa zeci de km alaturi de alti 15 oameni pe care nu ii cunosteam, pe langa ocean, prin padure, pe sosea, prin diferite satuce, prin orasele mai mici sau mai mari. In fiecare zi urma sa imi bucur simturile in natura, cu locuri necunoscute, sa-mi descopar limitele corporale, sa ajung la destinatie sa ma odihnesc, pentru ca a doua zi sa pornesc din nou la drum catre locuri noi. Stiam ca voi avea in sfarsit un ragaz mai mare decat in cotidian. Un ragaz de 11 zile in care era doar despre mersul pe Camino si doar despre eu cu mine. Avem nevoie sa ne simtim ancorati in viata noastra asumandu-ne responsabilitatile de zi cu zi, insa avem nevoie sa ne si decuplam din cand in cand, ori sa ne hranim cu alte experiente pentru ca apoi sa revenim in cotidian, imbogatiti. Mai stiam ca exista si un element-surpriza al acestei calatorii, prilej de curiozitate si entuziasm. Calatorul nu stie niciodata ce il asteapta cu adevarat atunci cand pleaca intr-o calatorie, insa un lucru este cert: la destinatie nu va mai fi cel care a plecat.

Stiam ca voi face fata kilometrilor parcursi pe jos, stiam ca ma vor fascina peisajele pe care urma sa le vad, stiam ca voi simti acelasi entuziasm atunci cand voi porni dimineata la drum, insa “grauntele de aur” avea sa fie ascuns in neprevazut.

Primul laitmotiv al calatoriei mele a fost legat de ritm. Pentru ca am pornit la drum cu ideea de “eu cu mine”, a ma adapta ritmului unui grup nu a fost niciun moment o optiune. Am ales sa imi ofer si eu mie naturaletea lui “a fi in ritmul meu”, a ma lasa purtata de drum, fara alte constrangeri exterioare. Ceea ce s-a intamplat firesc, a fost ca mi-am intalnit companioni de drum care erau intr-un ritm similar cu al meu, care impartaseau iubirea pentru natura si sport, oameni comunicativi, generosi si curajosi cu care am povestit si am ras si cu care am ramas in legatura dupa Camino. Iata cum, la fel ca in viata, atunci cand curgi, cand esti in ritmul tau natural, lucrurile si oamenii potriviti apar.

Cel de-al doilea laitmotiv a fost legat de a fi in echipa. Se zice ca daca vrei sa ajungi undeva repede trebuie sa mergi singur, insa daca vrei sa ajungi departe, trebuie sa mergi impreuna cu altii. Ziua cu adevarat provocatoare, dar si cea mai frumoasa, a fost cea in care am decis sa mergem pe o distanta un pic mai lunga decat ar fi mers grupul. Facusem noi un calcul ca am fi mers 40 km, ceea ce ne-ar fi testat capacitatea fizica pentru ca urma sa avem si diferenta de nivel maxima de vreo 700 metri, insa era doar un argument in plus pentru a o face. Am plecat dis de dimineata, cu avant si voie buna iar cei 40 de km s-au transformat in 53 km pe care i-am parcurs in 11 ore jumate. Ultimii kilometrii au fost cei mai dificili atat pentru picioare si spate, cat si pentru psihic. Un cocktail de emotii m-a incercat pe ultimile urcari catre mica bodega in care ne-am oprit pentru a sarbatori mica victorie. Ziua de 53 de km mi-a reconfirmat ca intregul este mereu mai valoros decat suma partilor.

Mi-a placut sa observ ca nu am nevoie de prea multe pentru a fi pe drum. Am avut cel mai mic ghiozdan, nimic nu a fost in plus, nimic nu a fost nefolosit. Am dormit in hosteluri cu camere de 2, de 4, de 8, de 40, in fiecare zi in alt loc, in fiecare zi cu alti oameni, deci iesirea din zona de confort a fost garantata.

Pentru fiecare, Camino inseamna altceva, pentru ca fiecare drum este personal. Asta e frumusetea. Fiecare pelerin este el insusi o poveste iar Camino o bucatica ce se aseaza in interiorul lui pentru a-i servi pe mai departe.

Pentru mine Camino e o metafora pentru calatoria prin viata. Faci tot ce poti pentru a-ti asigura drumul in conditii de siguranta, esti atent la cat duci in spate pentru a te si bucura de mers, tii cont de propriul tau ritm si-l respecti pe-al celorlalti, te bucuri de soare si accepti ploaia, vantul, frigul ca fiind si ele parte din experienta, ramai deschis la ce-ti mai ofera drumul si esti recunoscator pentru oamenii cu care ajungi sa imparti bucati de drum, zambete si experiente.

Camino este un memento pentru cat de importante sunt dorintele implinite.

In urma cu 3 luni am cunoscut-o pe Ana, care a venit la mine la recomandarea unei colege de birou. Mi-a spus ca experimenteza de ceva vreme probleme cu somnul. A identificat anumite  situatii tensionate la birou, in relatia cu superiorul sau. Intrucat in urma discutiilor cu acesta intra intr-o incapacitate de a-si indeplini task-urile, este necesar sa stea mult peste program pentru a livra conform cerintelor postului. Pe plan personal situatia nu sta mai bine. Unul dintre parintii ei a suferit in urma cu aproximativ un an un atac cerebral, iar de atunci Ana este ingrijorata constant cu privire la starea lui de sanatate si  se teme in fiecare zi sa nu i se intample ceva grav. Este alerta tot timpul si asteapta parca cu fiecare telefon o veste proasta. Relatia cu partenerul de viata s-a deteriorat pe fondul interiorizarii sale si a incapacitatii partenerului de a intelege ce se intampla cu ea. Nu are practic alinare, confort din nici o zona.

Toti acesti factori stresori au facut-o sa se simta epuizata, coplesita si sa caute ajutor de specialitate in directia unui psiholog.

Intrebarea care apare este cu ce se confrunta? Factori de stres exteriori, anxietate, burnout?

Desi simptomele stresului si anxietatii par similare, exista totusi o diferenta semnificativa: stresul este cauzat frecvent de factori externi, in timp ce anxietatea este un raspuns intern al organismului. In timp ce stresul poate fi generat de factori fizici, psihologici, emotionali, ducand la o stare de copleseala, anxietatea adauga un sentiment de panica, de blocaj din care persoana nu stie cum sa iasa. Daca factorii stresori dispar, de obicei stresul se diminueaza considerabil, in timp ce in cazul anxietatii, chiar si dupa disparitia factorilor declansatori, starea poate sa ramana si sa evolueze progresiv. Anxietatea poate conduce si la aparitia atacurilor de panica.

Stresul are ca simptome fizice tensiunea musculara, inclestarea maxilarului, oboseala, dureri de cap/corp. Simptomele emotionale includ reactivitate, uitare, iar din punct de vedere comportamental scade calitatea somnului, pot exista modificari de apetit si greutate, iar in unele cazuri se poate recurge la alcool sau droguri pentru a diminua efectul simptomelor  De asemenea, apare o nevoie urgenta de a genera solutii salvatoare.

Anxietatea, asa cum spuneam anterior, este un raspuns mai degraba intern al organismului si diferita ca intensitate si durata fata de stres, fiind mult mai persistenta. Simptomele fizice includ ritm cardiac crescut, greata sau dureri de stomac, tremurat. Intre simptomele emotionale sunt de amintit: ingrijorare constanta, ruminatii, sentimente de urgenta, neajutorare, panica, frica. Intre simptomele comportamentale sunt de amintit: tulburari de somn severe – insomnie, modificari de apetit, consum de alcool, substante, incapacitatea de concentrare, de realizare a sarcinilor zilnice, evitarea situatiilor sau persoanelor care provoaca stres.

Ana experimenteaza des ganduri anxioase. Intr-o zi intarzie la serviciu din cauza unei greve la metrou. Ea incepe sa se ingrijoreze ca va fi concediata, deoarece a mai intarziat si in trecut, datorita unor probleme de sanatate. Mai mult decat atat, incepe sa o preocupe gandul ca nu isi va termina in timp util task-urile si ca seful ei va observa acest lucru si o va critica. In momentul in care aceste ganduri apar, Ana incepe sa respire din ce in ce mai greu si simte nevoia sa se aseze. In acest exemplu Ana trece de la un factor de stres la ganduri anxioase determinate de convingerea interna ca nu este suficient de buna si acest lucru va fi observat si pedepsit de superiorul sau. Desi atat stresul, cat si anxietatea apar in viata fiecaruia dintre noi la un moment dat, manifestarea lor pe parcursul unei durate extinse poate deveni nociva si se poate transforma in tulburare de anxietate sau chiar burnout.

Burnoutul nu apare brusc, ci evolueaza in timp. Stresul netratat, prelungit, duce la stres cronic, care poate evolua in burnout. Anxietatea manifestata pe o perioada de timp indelungata, in varfuri prelungite poate, de asemenea, conduce la burnout.

Simptomele burnout-ului sunt similare celor de stres sau anxietate: insomnie, somn intrerupt, modificari ale apetitului, greutatii, imbolnaviri dese, cresterea tensiunii arteriale, iritabilitate, amorteala, apatie, autocritica, lipsa motivatiei, izolare, neglijarea inclusiv corporala, utilizarea de alcool sau droguri, pierderea placerii si atitudinea negativa provenita din lipsa unei perspective mai bune de viata. Corpul uman nu este pregatit pentru o perioada lunga de stres, hiperctivitate sau vigilenta, si atunci intra in burnout. Iesirea din burnout nu se realizeaza imediat este un proces lent si de durata, pentru care este necesara o strategie pe termen lung, pentru eliminarea si atenuarea efectelor negative ale acestuia.

Ce puteti face pentru a evita starile de anxietate si burnout?

• Constientizati si acceptati limitele personale (Nu luati auspra dumneavoastra mai mult decat puteti duce, atat la job cat si in viata personala). A nu va sti limitele personale, poate crea atat in dv cat si in ceilalti niste asteptari nerealiste care daca nu se intampla, cresc starea de disconfort si dezamagire.
• Ierarhizati factorii de stres si abordati pe fiecare individual. Rezistati tendintei de a incerca sa le rezolvati pe toate in acelasi timp intrucat de cele mai multe ori, doar creste anxietatea si se instaleaza o forma de blocaj mental sau panica.
• Concentrati-va pe ce sta in puterea dumneavoastra sa schimbati mai degraba decat pe ce depinde de altii/alti factori
• Identificati activitatile care va aduc bucurie in viata sau care va relaxeaza si va deconecteaza de la problemele de zi cu zi – ce va face placere sa faceti? Fie ca este vorba despre sport, muzica, desen, filme, plimbari in aer liber,   faceti-va timp pentru ele si includeti-le incetul cu incetul in rutina saptamanala.
• Evaluati ce este important pentru dumneavoastra si cat timp alocati fiecarei parti din acest intreg important – job, familie, prieteni, copii si apoi mai profund daca este job – activitatea, relatia cu seful, colegii, beneficii, etc.
• Cand exista un factor declansator de stres intr-o anumita arie, cum ar fi serviciul, incercati sa nu generalizati si sa nu va lasati influentati sau afecatati de atitudinea negativa a persoanelor din jur. Incercati sa izolati situatia si sa lucrati pe ea. Generalizarea duce de obicei la demonizarea intregii arii
• Cautati suport in familie si la cei apropiati
• Incercati sa va bucurati in fiecare zi de  lucruri marunte: aer proaspat, soarele diminetii, cafeaua/ceaiul, dusul, o vorba cu cineva drag, un film bun, cateva pagini dintr-o carte sau o plimbare
• Apelati la ajutor specializat, fara teama de expunere sau judecata. Din ce in ce mai multe persoane se deschid catre psihoterapie pentru a se cunoaste mai bine, pentru a invata sa faca fata situatiilor diverse de viata cu potential destabilizator.