Articole Blog – Psihoterapie

Camino de Santiago (despre importanta dorintelor implinite)

Cand m-am intors de pe Camino am simtit sa scriu, insa nu eram cu adevarat pregatita sa o fac din interior. Am inceput cateva randuri si m-am oprit. Imi doream sa o fac- pentru mine scrisul a fost mereu un companion drag, de drum, care intr-o anumita perioada a vietii m-a alinat, m-a apropiat de mine, m-a ajutat sa dau sens, dar mi-a si permis sa iau distanta necesara pentru a-mi pastra mintea cu mine, a avut un rol integrator. Recitind acele randuri pe care le-am lasat neterminate mi-am dat seama ca erau lipsite de afect. De aceea m-am oprit. Niciodata nu stim cat dureaza pana reusim sa integram o experienta, o pierdere, o schimbare, un mediu nou. Acum sunt ok sa nu stiu, sa las viata sa curga fara sa am toate raspunsurile, sa accept momentul asa cum este, fara impotrivire.

Acum am simtit ca a venit momentul sa reexplorez acea parte din mine care a tanjit dupa aceasta experienta, pentru a-i aduce un pic de ordine, pentru a-i da o forma si consistenta. Sa-mi vina cheful de scris a fost mereu pentru mine un indicator de apropiere de sinele meu autentic.

Camino de Santiago era in trecut un drum strabatut pe jos de calugari catre mormantul sfantului Iacob. In timp, acesta s-a transformat intr-un drum spiritual ce poate fi parcurs pe jos, sau cu bicicleta. Acum mai bine de 10 ani am aflat de existenta lui si inca de pe atunci m-a atras ca un magnet. Unul dintre motive a ramas valabil pana azi- placerea explorarii. Indiferent de modul in care este promovat, Camino ajunge sa ia o forma personala. Chiar si modul in care ajunge fiecare sa se raporteze la el reflecta o dimensiune a personalitatii si a maturizarii psihice.

Ceea ce stiam inainte sa pornesc la drum erau urmatoarele: voi parcurge 240 de km intre Porto si Santiago de Compostela cu un ghiozdan pe care il pot suporta in spate si in care voi avea strictul necesar (cateva haine care sa ma protejeze de soare, ploaie si frig, dar care sa nu ocupe mult spatiu, un mic prosop, incarcator de telefon, baterie externa si o mica borseta cu cosmetice). Urma sa merg pe jos zilnic, timp de 11 zile cativa zeci de km alaturi de alti 15 oameni pe care nu ii cunosteam, pe langa ocean, prin padure, pe sosea, prin diferite satuce, prin orasele mai mici sau mai mari. In fiecare zi urma sa imi bucur simturile in natura, cu locuri necunoscute, sa-mi descopar limitele corporale, sa ajung la destinatie sa ma odihnesc, pentru ca a doua zi sa pornesc din nou la drum catre locuri noi. Stiam ca voi avea in sfarsit un ragaz mai mare decat in cotidian. Un ragaz de 11 zile in care era doar despre mersul pe Camino si doar despre eu cu mine. Avem nevoie sa ne simtim ancorati in viata noastra asumandu-ne responsabilitatile de zi cu zi, insa avem nevoie sa ne si decuplam din cand in cand, ori sa ne hranim cu alte experiente pentru ca apoi sa revenim in cotidian, imbogatiti. Mai stiam ca exista si un element-surpriza al acestei calatorii, prilej de curiozitate si entuziasm. Calatorul nu stie niciodata ce il asteapta cu adevarat atunci cand pleaca intr-o calatorie, insa un lucru este cert: la destinatie nu va mai fi cel care a plecat.

Stiam ca voi face fata kilometrilor parcursi pe jos, stiam ca ma vor fascina peisajele pe care urma sa le vad, stiam ca voi simti acelasi entuziasm atunci cand voi porni dimineata la drum, insa “grauntele de aur” avea sa fie ascuns in neprevazut.

Primul laitmotiv al calatoriei mele a fost legat de ritm. Pentru ca am pornit la drum cu ideea de “eu cu mine”, a ma adapta ritmului unui grup nu a fost niciun moment o optiune. Am ales sa imi ofer si eu mie naturaletea lui “a fi in ritmul meu”, a ma lasa purtata de drum, fara alte constrangeri exterioare. Ceea ce s-a intamplat firesc, a fost ca mi-am intalnit companioni de drum care erau intr-un ritm similar cu al meu, care impartaseau iubirea pentru natura si sport, oameni comunicativi, generosi si curajosi cu care am povestit si am ras si cu care am ramas in legatura dupa Camino. Iata cum, la fel ca in viata, atunci cand curgi, cand esti in ritmul tau natural, lucrurile si oamenii potriviti apar.

Cel de-al doilea laitmotiv a fost legat de a fi in echipa. Se zice ca daca vrei sa ajungi undeva repede trebuie sa mergi singur, insa daca vrei sa ajungi departe, trebuie sa mergi impreuna cu altii. Ziua cu adevarat provocatoare, dar si cea mai frumoasa, a fost cea in care am decis sa mergem pe o distanta un pic mai lunga decat ar fi mers grupul. Facusem noi un calcul ca am fi mers 40 km, ceea ce ne-ar fi testat capacitatea fizica pentru ca urma sa avem si diferenta de nivel maxima de vreo 700 metri, insa era doar un argument in plus pentru a o face. Am plecat dis de dimineata, cu avant si voie buna iar cei 40 de km s-au transformat in 53 km pe care i-am parcurs in 11 ore jumate. Ultimii kilometrii au fost cei mai dificili atat pentru picioare si spate, cat si pentru psihic. Un cocktail de emotii m-a incercat pe ultimile urcari catre mica bodega in care ne-am oprit pentru a sarbatori mica victorie. Ziua de 53 de km mi-a reconfirmat ca intregul este mereu mai valoros decat suma partilor.

Despre importanta dorintelor implinite

Mi-a placut sa observ ca nu am nevoie de prea multe pentru a fi pe drum. Am avut cel mai mic ghiozdan, nimic nu a fost in plus, nimic nu a fost nefolosit. Am dormit in hosteluri cu camere de 2, de 4, de 8, de 40, in fiecare zi in alt loc, in fiecare zi cu alti oameni, deci iesirea din zona de confort a fost garantata.

Pentru fiecare, Camino inseamna altceva, pentru ca fiecare drum este personal. Asta e frumusetea. Fiecare pelerin este el insusi o poveste iar Camino o bucatica ce se aseaza in interiorul lui pentru a-i servi pe mai departe.

Pentru mine Camino e o metafora pentru calatoria prin viata. Faci tot ce poti pentru a-ti asigura drumul in conditii de siguranta, esti atent la cat duci in spate pentru a te si bucura de mers, tii cont de propriul tau ritm si-l respecti pe-al celorlalti, te bucuri de soare si accepti ploaia, vantul, frigul ca fiind si ele parte din experienta, ramai deschis la ce-ti mai ofera drumul si esti recunoscator pentru oamenii cu care ajungi sa imparti bucati de drum, zambete si experiente.

Camino este un memento pentru cat de importante sunt dorintele implinite.

Când părinții divorțează

Divorțul este un proces asociat cu un grad mare de suferință și anxietate pentru parteneri. Atunci când aceștia au copii, situația devine mai complicată. Părinții încearcă să-și gestioneze propriile conflicte și emoții cu privire la separare și felul în care va arăta ulterior viața lor, iar disponibilitatea de a fi alături de copiii lor scade în mod firesc.

Reacția copiilor la anunțul divorțului poate fi suficient de variată și impredictibilă încât să le fie dificil părinților lor să înțeleagă modul în care aceștia gestionează informația. Cu toate astea, sentimentele comune în general sunt de neputință, tristețe, anxietate și vină.

Studiile arată că cei mici (3-5 ani) văd cuplul parental drept o unitate fuzională și pot avea impresia că dacă un părinte părăsește căminul, celălalt o va face și el, drept urmare va fi abandonat.

Preșcolarii sunt predispuși cu precădere sentimentului că separarea s-a produs în urma a ceva ce au făcut sau nu au făcut ei: experiențele pe care le trăiesc sunt, pentru ei, mereu în relație cu propriile acțiuni.

Preadolescenții se pot confrunta cu conflicte interne asupra binelui și răului și găsirea unui vinovat pentru divorț între cei doi părinți și formând o alianță cu celălalt. Adolescenții pot reacționa prin ajustarea rolului din familie sau prin schimbări în sfera socială și școlară, iar independența pe care o exersează în mod firesc în această etapă îi ajută să se retragă din tensiunea familială până după consumarea ei.

Atunci când părinții se ceartă, copiilor le va fi tulburat sentimentul de siguranță. Ambele extreme pot fi dăunătoare: atât violența fizică sau verbală în fața copiilor, cât și evitarea oricăror discuții în contradictoriu; copiii simt când ceva important nu se discută și pot umple golul tăcerii cu fantasme înspăimântătoare. Comunicarea ideală e făcută într-un limbaj accesibil, ușor de înțeles de către copil și îi lasă ocazia să-și adreseze propriile întrebări și temeri.

Fiecare copil are propriul mod de a se raporta la situație: fie prin emoții intense negative, fie prin paradoxalul râs, lăsând pentru mai târziu trecerea prin dificilul proces al integrării informației. Înțelegerea și tratarea cu empatie, răbdare și respect emoțiile, suferința și ritmul copiilor sunt modalitatea optimă prin care părinții să gestioneze această perioadă dificilă prin care trec.

Când divorțul nu poate fi evitat, el poate fi realizat fără prea mari daune dacă părinții își stabilesc un scop în continuarea creșterii copiilor în parteneriat. Este firească trecerea prin sentimente de furie, suferință, dar în timp, mai ales dacă sunt copii la mijloc, e necesară găsirea căilor prin care să reușească să colaboreze pentru starea de bine a copiilor.

Există, totuși o oportunitate când părinții își refac viața cu alți parteneri. Copiii au șansa de a-și completa familia și să aibă experiențe noi, bogate. În definitiv, e mai bine pentru copii să aibă doi părinți divorțați și fericiți, decât împreună și în suferință.

 

 

Sursa foto: Bonnie Kittle, Unsplash

Stres, Anxietate, Burnout

In urma cu 3 luni am cunoscut-o pe Ana, care a venit la mine la recomandarea unei colege de birou. Mi-a spus ca experimenteza de ceva vreme probleme cu somnul. A identificat anumite  situatii tensionate la birou, in relatia cu superiorul sau. Intrucat in urma discutiilor cu acesta intra intr-o incapacitate de a-si indeplini task-urile, este necesar sa stea mult peste program pentru a livra conform cerintelor postului. Pe plan personal situatia nu sta mai bine. Unul dintre parintii ei a suferit in urma cu aproximativ un an un atac cerebral, iar de atunci Ana este ingrijorata constant cu privire la starea lui de sanatate si  se teme in fiecare zi sa nu i se intample ceva grav. Este alerta tot timpul si asteapta parca cu fiecare telefon o veste proasta. Relatia cu partenerul de viata s-a deteriorat pe fondul interiorizarii sale si a incapacitatii partenerului de a intelege ce se intampla cu ea. Nu are practic alinare, confort din nici o zona.

Toti acesti factori stresori au facut-o sa se simta epuizata, coplesita si sa caute ajutor de specialitate in directia unui psiholog.

Intrebarea care apare este cu ce se confrunta? Factori de stres exteriori, anxietate, burnout?

Desi simptomele stresului si anxietatii par similare, exista totusi o diferenta semnificativa: stresul este cauzat frecvent de factori externi, in timp ce anxietatea este un raspuns intern al organismului. In timp ce stresul poate fi generat de factori fizici, psihologici, emotionali, ducand la o stare de copleseala, anxietatea adauga un sentiment de panica, de blocaj din care persoana nu stie cum sa iasa. Daca factorii stresori dispar, de obicei stresul se diminueaza considerabil, in timp ce in cazul anxietatii, chiar si dupa disparitia factorilor declansatori, starea poate sa ramana si sa evolueze progresiv. Anxietatea poate conduce si la aparitia atacurilor de panica.

Stresul are ca simptome fizice tensiunea musculara, inclestarea maxilarului, oboseala, dureri de cap/corp. Simptomele emotionale includ reactivitate, uitare, iar din punct de vedere comportamental scade calitatea somnului, pot exista modificari de apetit si greutate, iar in unele cazuri se poate recurge la alcool sau droguri pentru a diminua efectul simptomelor  De asemenea, apare o nevoie urgenta de a genera solutii salvatoare.

Anxietatea, asa cum spuneam anterior, este un raspuns mai degraba intern al organismului si diferita ca intensitate si durata fata de stres, fiind mult mai persistenta. Simptomele fizice includ ritm cardiac crescut, greata sau dureri de stomac, tremurat. Intre simptomele emotionale sunt de amintit: ingrijorare constanta, ruminatii, sentimente de urgenta, neajutorare, panica, frica. Intre simptomele comportamentale sunt de amintit: tulburari de somn severe – insomnie, modificari de apetit, consum de alcool, substante, incapacitatea de concentrare, de realizare a sarcinilor zilnice, evitarea situatiilor sau persoanelor care provoaca stres.

Ana experimenteaza des ganduri anxioase. Intr-o zi intarzie la serviciu din cauza unei greve la metrou. Ea incepe sa se ingrijoreze ca va fi concediata, deoarece a mai intarziat si in trecut, datorita unor probleme de sanatate. Mai mult decat atat, incepe sa o preocupe gandul ca nu isi va termina in timp util task-urile si ca seful ei va observa acest lucru si o va critica. In momentul in care aceste ganduri apar, Ana incepe sa respire din ce in ce mai greu si simte nevoia sa se aseze. In acest exemplu Ana trece de la un factor de stres la ganduri anxioase determinate de convingerea interna ca nu este suficient de buna si acest lucru va fi observat si pedepsit de superiorul sau. Desi atat stresul, cat si anxietatea apar in viata fiecaruia dintre noi la un moment dat, manifestarea lor pe parcursul unei durate extinse poate deveni nociva si se poate transforma in tulburare de anxietate sau chiar burnout.

Burnoutul nu apare brusc, ci evolueaza in timp. Stresul netratat, prelungit, duce la stres cronic, care poate evolua in burnout. Anxietatea manifestata pe o perioada de timp indelungata, in varfuri prelungite poate, de asemenea, conduce la burnout.

Simptomele burnout-ului sunt similare celor de stres sau anxietate: insomnie, somn intrerupt, modificari ale apetitului, greutatii, imbolnaviri dese, cresterea tensiunii arteriale, iritabilitate, amorteala, apatie, autocritica, lipsa motivatiei, izolare, neglijarea inclusiv corporala, utilizarea de alcool sau droguri, pierderea placerii si atitudinea negativa provenita din lipsa unei perspective mai bune de viata. Corpul uman nu este pregatit pentru o perioada lunga de stres, hiperctivitate sau vigilenta, si atunci intra in burnout. Iesirea din burnout nu se realizeaza imediat este un proces lent si de durata, pentru care este necesara o strategie pe termen lung, pentru eliminarea si atenuarea efectelor negative ale acestuia.

Ce puteti face pentru a evita starile de anxietate si burnout?

  • Constientizati si acceptati limitele personale (Nu luati auspra dumneavoastra mai mult decat puteti duce, atat la job cat si in viata personala). A nu va sti limitele personale, poate crea atat in dv cat si in ceilalti niste asteptari nerealiste care daca nu se intampla, cresc starea de disconfort si dezamagire.
  • Ierarhizati factorii de stres si abordati pe fiecare individual. Rezistati tendintei de a incerca sa le rezolvati pe toate in acelasi timp intrucat de cele mai multe ori, doar creste anxietatea si se instaleaza o forma de blocaj mental sau panica.
  • Concentrati-va pe ce sta in puterea dumneavoastra sa schimbati mai degraba decat pe ce depinde de altii/alti factori
  • Identificati activitatile care va aduc bucurie in viata sau care va relaxeaza si va deconecteaza de la problemele de zi cu zi – ce va face placere sa faceti? Fie ca este vorba despre sport, muzica, desen, filme, plimbari in aer liber,   faceti-va timp pentru ele si includeti-le incetul cu incetul in rutina saptamanala.
  • Evaluati ce este important pentru dumneavoastra si cat timp alocati fiecarei parti din acest intreg important – job, familie, prieteni, copii si apoi mai profund daca este job – activitatea, relatia cu seful, colegii, beneficii, etc.
  • Cand exista un factor declansator de stres intr-o anumita arie, cum ar fi serviciul, incercati sa nu generalizati si sa nu va lasati influentati sau afecatati de atitudinea negativa a persoanelor din jur. Incercati sa izolati situatia si sa lucrati pe ea. Generalizarea duce de obicei la demonizarea intregii arii
  • Cautati suport in familie si la cei apropiati
  • Incercati sa va bucurati in fiecare zi de  lucruri marunte: aer proaspat, soarele diminetii, cafeaua/ceaiul, dusul, o vorba cu cineva drag, un film bun, cateva pagini dintr-o carte sau o plimbare
  • Apelati la ajutor specializat, fara teama de expunere sau judecata. Din ce in ce mai multe persoane se deschid catre psihoterapie pentru a se cunoaste mai bine, pentru a invata sa faca fata situatiilor diverse de viata cu potential destabilizator.

10 idei pentru reducerea stresului, atunci cand parintii au o perioada solicitanta, plina de griji

A fi parinte nu este usor. Implica multa disponibilitate fizica, afectiva, cognitiva deoarece nu mai este vorba doar despre responsabilitatea fata de propria persoana. In primii doi ani de viata a unui copil, parintele trece prin multe provocari, transformari si ii sunt testate limitele. De energia si echilibrul lui depinde si copilul care nu are nicio sansa de supravietuire altfel. Un copil fericit si sanatos are un parinte echilibrat, linistit si multumit. E important ca un parinte sa isi identifice si constientizeze emotiile, nevoile din spatele acestora si sa isi indeplineasca aceste nevoi direct si indirect, pentru a putea oferi ingrijirea si atentia necesare copilului. Dintr-un “pahar” gol, nu poti oferi nimic, nimanui, asa ca ai grija la “paharul” tau, nu te neglija, pentru ca nici nu vei avea ce oferi astfel.

Iata cateva lucruri pe care si tu, draga parinte, le poti introduce in rutina zilnica, astfel incat sa inveti sa te relaxezi si sa fii mai aproape de tine:

  1. Practicarea unor exercitii fizice precum alergatul, pilates, yoga, inot etc. Este important sa alegi o activitate fizica placuta pentru tine, pe care o astepti cu drag.
  2. Respiratia abdominala, sau profunda te poate ajuta sa iti relaxezi corpul si sa iti detensionezi musculatura.
  3. Petrecerea timpului in natura, sau in spatiile verzi unde te poti bucura de sunetele din natura si de liniste.
  4. Practicarea meditatiei te ajuta sa iti dai un moment de pauza doar pentru tine si sa sa inveti sa stai in corpul tau, sa te conectezi mai bine cu el pentru a te regla mult mai usor emotional.
  5. Practicarea unor hobby-uri care fac parte din tine si din identitatea ta iti pot da un sentiment de implinire si te pot introduce intr-o stare de flux.
  6. Socializarea cu familia si prieteni te pot detensiona si iti pot modifica starea de spirit.
  7. Cautarea ajutorului de specialitate (a unui psiholog/psihoterapeut) in cazul in care simti ca nu poti gestiona singura stresul si ai nevoie de un spatiu special pentru tine pentru a fi ascultata, inteleasa si pentru a ti se facilita noi perspective.
  8. Tinerea unui jurnal poate ajuta la descalcirea gandurilor si la descarcarea emotiilor intr-un mod constructive
  9. Masajul cu aromaterapie poate fi o metoda relaxanta si poate facilita legatura cu propriul corp.
  10. Reducerea expunerii la sursele de stres (situatii, sau persoane) intr-un mod constient poate sa genereze o atmosfera mai relaxanta.

7 ritualuri pentru un somn linistit

Somnul este hrana pentru creier, indiferent daca ne referim la un copil, ori la un adult. Somnul modifica dispozitia, comportamentul, performantele si personalitatea.

Daca ne gandim la bebelus, un somn sanatos este esential pentru creierul lui aflat in dezvoltare. Privarea de somn in timpul copilariei poate afecta dezvoltarea neurologica.

Deoarece tratarea problemelor de somn este mai dificila decat prevenirea lor, parintii trebuie sa inteleaga ca au un rol esential privind incurajarea unor obiceiuri de somn sanatoase. Procesul de adormire se invata iar creierul in dezvoltare are nevoie de odihna pentru a-si dezvolta capacitatea.

Bebelusul este o fiinta nonverbala ce percepe lumea in principal prin senzatii si nu dintr-o perspectiva rationala. Acesta depinde in totalitate de apartinatori pentru a supravietui. E necesar ca parintele sa-si constientizeze responsabilitatea vizavi de cresterea armonioasa din punct de vedere fizic, cognitiv si emotional a propriului copil. Acesta trebuie sa poata fi un cititor avid al nonverbalului si capabil sa transmita atat verbal, si in special nonverbal ceea ce este benefic si necesar pentru dezvoltarea armonioasa a copilului. Bebelusul nu stie exact ce simte si cum simte, ce isi doreste, ori ce il supara. Parintele trebuie sa inteleaga, sa ghiceasca, ori sa isi imagineze ce se intampla acolo inauntrul bebelusului, cu alte cuvinte sa ii poata inventa lumea interioara, sa il ajute sa o defineasca. Aceasta capacitate a parintelui este strans legata de modul in care si parintii lui l-au ajutat sa isi defineasca lumea interioara atunci cand era bebelus.

Deoarece regularitatea obiceiurilor asigura sanatatea unui bebelus, in ceea ce priveste somnul, e foarte important ca parintele sa respecte nevoia de odihna si sa nu intrevina in procesul de somn natural. Desigur, nevoia de somn se modifica pe parcursul cresterii. Un bebelus de o luna va avea mai multe cicluri de somn decat unul de 12 luni si pe masura ce inainteaza in varsta acestea se raresc.

Ritualuri pentru un somn linistit

Mai jos prezint cateva exemple de ritualuri ce pot contribui la un somn linistit, cu mentiunea ca e necesar ca bebelusul sa nu fie bombardat cu stimuli diversi in acelasi timp. Mediul trebuie sa fie unul relaxant si nu stimulant:

  1. O baie calda poate ajuta copilul sa se relaxeze si sa se pregateasca de somn.
  2. Masajul usor il poate face sa se simta mai confortabil.
  3. Ascultarea unei muzici linistitoare, sau a sunetelor din natura il poate ajuta sa adoarma usor.
  4. Ascultarea vocii linistitoare a mamei care ii poate citi o poveste, ori ii poate canta.
  5. Reducerea treptata a nivelului de lumina din camera ii poate induce un sentiment de relaxare.
  6. Aducerea unor obiecte de confort, cum ar fi un animal de plus, ori o perna il pot linisti.
  7. Exprimarea de afectiune prin mangaiat usor si leganat ii pot induce un sentiment de confort.

E greu sa fii adult

Suntem fiinte pline de contradictii. Cand am fost mici neputinta ne-a facut sa idealizam puterea adultilor iar cand am crescut am plans paradisul pierdut, impotrivindu-ne. Cel mai greu lucru pe care omului ii este dat sa il faca este sa accepte procesul de maturizare, sa si-l doreasca cu adevarat, sa si-l asume. Probabil, daca nu ar exista suferinta, nici procesul de maturizare nu ar fi posibil.

Plecam la drum cu o serie de potentialitati, mediul in care crestem ne formeaza si ne deformeaza si la un moment dat ajungem sa ne intrebam cine suntem cu adevarat. In cel mai fericit caz pornim pe un drum al descoperirii de sine care nu e lipsit de durere si de un sentiment al infrangerii. Procesul de crestere presupune si o coborare in iad, in subteranul fiintei noastre unde intalnim balaurii pusi in noi, balaurii creati de viata noastra emotionala si de modul in care am reusit la un moment dat sa dam o semnificatie lucrurilor experimentate pe propria piele. Lucrurile pe care le-am auzit despre noi, alaturi de lucrurile pe care am invatam sa ni le spunem ne definesc realitatea si ne ofera experienta vietii, insa o experienta subiectiva, formata si deformata, cateodata, sau de cele mai multe ori nepusa la indoiala.

Limitarea la propriul unghi, la un microunivers produce cea mai mare suferinta. Lumea este atat de mare, perceptia poate fi atat de variata iar noi suntem atat de mici. Cu toate astea suferinta este de cele mai multe ori atat de mare. Te-ai gandit vreodata ca poate te iei prea in serios? Cu cat devii mai flexibil in a rationa cu atat iti dai seama de relativitatea vietii, a experientelor si de fluiditatea fiintei.

Trecerea de la principiul placerii la principiul realitatii este de fapt maturizarea psihica. Sa acceptam ca viata nu ni se intampla noua si nu e despre noi, ci depinde de noi sa o facem despre noi e greu de acceptat. Ne luptam cu nedreptatea, cu senzatia ca oamenii ar trebui sa fie intr-un anume fel pentru ca noi sa fim multumiti, ca ar trebui sa existe echitate, ne bosumflam ca nu ne convine o situatie in care chiar noi ne-am pus pentru ca atat am putut, ca pierdem relatii, ca altii au fost mai buni sau mai potriviti decat noi in anumite situatii, ca suntem trecatori sau ca nu reusim din prima ce ne-am propus. Sunt doar cateva exemple ce genereaza adevarate catastrofe emotionale. Catastrofe pentru ca asa se simt, pentru ca asa definesc realitatea. Care realitate? Povestea de si-o spune fiecare despre viata lui. La asta se rezuma, la firul narativ interior, la nivelul de blandete si de constructivitate al fiecaruia, la firicelul de viata sau de moarte care predomina in interiorul fiintei.

Maturizarea asta psihica aduce si ceva bun? Ar intreba cineva care e deja oripilat de cat de greu si nedrept se simte totul. Nu aduce fericire, insa aduce mai putina suferinta, mai multa acceptare, mai multa deschidere fata de tot ce e viu si datator de viata, o centrare si o smerenie vizavi de natura umana. Esti unul dintre oameni, facand din tine centrul tau de echilibru, omul tau cu care vei petrece toata viata.

Psiholog Diana Boitas: “Credintele irationale adanc inradacinate ne limiteaza adevaratul potential”

Cele mai importante credinte se formeaza in etapa copilariei si se manifesta de-a lungul vietii noastre. Ele sunt, de fapt, niste puncte de vedere despre noi insine, despre cei din jur si viata in general care ne “dicteaza” inconstient comportamentul si modul in care percepem lumea. Am mers la cabinetul individual de psihologie Diana Georgiana Boitas si am discutat despre originea credintelor limitative, modul in care ne influenteaza viata de zi cu zi si, mai ales, ce solutii avem la indemana pentru a trai in armonie cu noi insine si cu societatea.

“Influenta mediului asupra individului difera in functie de structura si predispozitiile lui”

Cum ne nastem, ca o foaie alba de hartie sau cu o serie de predispozitii?

Omul vine pe lume cu o zestre genetica si cu o serie de potentialitati. Mediul in care creste si se dezvolta (familia de origine, scoala, grupuri sociale, etc.) isi pune amprenta puternic asupra structurii adultului in devenire. Influenta mediului asupra individului difera in functie de structura si predispozitiile lui. Putem zice ca, in final, suntem un amestec de natura si cultura, iar proportiile sunt diferit mixate de la om la om.

Cat de importanta este copilaria ca si etapa de dezvoltare?

Copilaria este forte importanta pentru dezvoltarea emotionala. Omul cand se naste invata despre lume prin intermediul simturilor, creierul nefiind inca dezvoltat. Intai simte si abia apoi se dezvolta partea cognitiva. Pe masura ce invata despre viata (in functie de structura lui si de mediu) se creeaza si tot felul de mecanisme automate de adaptare.

Ne puteti da un exemplu?

lata-l: daca parintele este bun si iubitor doar atunci cand copilul are performante la scoala sau face tot ceea ce i se cere, acesta va invata ca este demn de lubire, doar conditionat, iar stima lui de sine va avea de suferit. Asa apar credintele irationale, limitative care au la baza con-vingeri despre sine, despre ceilalti, despre viata, care se inradacineaza adanc si care conduc din umbra comportamentele. Un astfel de copil poate sa isi spuna inconstient: ,,Sunt valoros doar daca am cele mai bune rezultate la scoala sau doar atunci cand satisfac nevoile si dorintele celuilalt”. Actiunile lui vor fi doar o rezultanta a credintelor limitative.

“Noi suntem un proces, ne transformam in permanenta”

Sa intelegem ca aceste credinte limitative sunt inconstiente?

image

Da. Cu mintea de copil poti alunge la niste interpretari gresite ale realitatii considerate adevaruri si care te pot urmari toata viata, pentru ca isi produc efectele din inconstient. Problema cu aceste credinte nu este ca se formeaza, ci ca nu mai sunt puse la indoiala, chestionate si modificate in functie de realitate, iar omul ajunge sa functioneze pe pilot-automat, facand aceleasi greseli, avand aceleasi tipuri de reactii, intrand in aceleasi tipuri de relatii etc. Altfel spus, credintele irationale adanc inradacinate ne limiteaza adevaratul potential.

Credintele limitative inradacinate se creeaza doar intr-o anumita perioada a vietii ori perpetuu?

In prima parte a vietii iau nastere doua sisteme de credinte: unele rationale, coerente, logice si unele rationale, imitative sau dezadaptative. De ce apar? Pentru ca avem un creier orientat catre rezolvarea de probleme. Desi cele mai multe se creeaza in prima parte a vieti, nu trebuie sa uitam ca noi suntem un proces, ne transformam in permanenta, prin urmare si credintele apar in functie de experienta continua.

“Aceste scheme irationale produc o suferinta foarte mare”

Exista niste credite irationale mai des intalnite pe care le puteti mentiona?

Pot face referire la trei categorii mai des intalnite care pot genera depresie si anxietate. Prima este: “Trebuie sa fac cat de bine se poate mereu si sa fiu aprobat mereu de ceilalti, altfel este ceva in neregula cur mine”. O a doua categorie ar fi: “Oamenii cu care relationez (familie, prieteni, colegi) trebuie sa ma trateze corect, cu consideratie si chiar special avand in vedere ca sunt un om deosebit”. In final, o a treia categorie de credinte irationale este: “Conditiile in care triesc trebuie aranjate astfel incat sa am usor, repede, fara efort tot ceca ce imi doresc, tot ce comand. Este de nesuportat pentru mine ca aceste conditi sa ma frustreze”.  Aceste scheme irationale produc o suferinta foarte mare, decarece pastreaza individul inchistat in rigiditate si sub tirania lui “trebuie”, iar viata este dimpotriva, despre fluiditate.

Care sunt riscurile pastrarii acestor credinte limitative?

Riscurile sunt mari, iar cel mai mare este o viata traita in suferinta si nu la adevaratul potential. Oamenii se pot trezi ca isi pierd vitalitatea si creativitatea, ca actiunile lor isi au radacina in frid, ca raman blocati in joburi care nu ii satisfac ori in relatii abuzive etc. Observa tot felul de repetitii, insa nu sunt in controlul vietii lor, pentru ca nu mai pun la indoiala modul in care gandesc si simt. Sa nu uitam ca o actiune este doar un rezultat al unui mod de gandire si simtire ori o oglinda a vietii interioare.

“Pe masura ce sunt descoperite, pacientul este ajutat sa faca modificarile dorite”

Daca sunt inconstiente, aceste credinte pot fi modificate?

image

Terapia este un proces de invatare, solutia pentru a te cunoaste mai bine, pentru a identifica tote acele credinte irationale care te influenteaza negativ din umbra si a le putea modifica ori inlocui. Singur este greu, pentru ca rezistentele sunt in functiune. Un specialist care si-a parcurs deja propriul proces terapeutic, deci are o mai mare coerenta psihica, te poate ajuta sa observi mai usor ceea ce singur este extrem de greu sau imposibil.

Cum le descoperim in timpul terapiei?

Credintele limitative pot fi descoperite prin intermediul starilor afective negative ce apar constant in cadrul procesului terapeutic. Pe masura ce sunt descoperite, pacientul este ghidat sa le testeze validitatea (caracterul rational) si utilitatea lor (avantajele si dezavantajele mentinerii lor) si apoi ajutat sa faca modificarile dorite.

Deci nimic nu este imposibil!

Vestea buna e ca si creierul nostru are o exceptionala capacitate de schimbare si adaptare, adica poate invata, se poate dezvolta si poate invata din nou.

Aceasta este neuroplasticitatea: noi conexiuni neuronale se formeaza pe masura ce invatam. Din fericire, observ tot mai multi oameni care se indreapta catre terapie, care sunt asumati si curiosi sa se dezvolte din dorinta de a trai altfel, mai bine, mai linistit si mai liber.

 

Sursa articol:  www.taifasuri.ro

Chimia fericirii din creierul nostru

Stiai ca organismul nostru produce anumite chimicale care sunt procesate de creier si care ne dau stare de bine, de fericire, sau din contra stare de rau, de nefericire, in functie de echilibrul lor?  Stiai ca depinde si de tine sa ai o stare emotionala si fizica mai buna?

Nu-i asa ca aceasta este o veste buna? Vrei sa afli si tu cum ne ajuta si cum ne incurca chimicale din creier, adica neurochimicalele? Si poate vrei sa vezi si ce poti sa faci pentru a genera producerea lor, pentru a le activa, pentru a te ajuta singur si pentru a-ti schimba starea de spirit?

Ei bine, neurochimicalele reprezinta partea chimica din creier care ne mobilizeaza, ne pune in miscare, ne da emotii si  senzatii, ne face sa functionam optim.

Haide sa vedem acum care sunt cele mai importante neurochimicale, care ne dau stare de bine, elementele cheie ale fericirii umane, asa numitele “happy chemicals”.

Dopamina – molecula recompensei, sau hormonul placerii, se elibereaza atunci cand ducem la bun sfarsit o actiune care ne face placere, atunci cand traim lucruri positive, sau suntem recompensati pentru un comportament. De exemplu atunci cand iti doresti foarte mult un lucru si in sfarsit il realizezi, sau atunci cand marchezi un gol, sau atunci cand mananci ceva care iti place si care este asociat in memoria ta cu ceva extrem de placut. Dopamina dezvolta motivatia, invatarea si placerea si iti da determinarea de a atinge scopuri, teluri.

Deficienta de dopamina: amani lucrurile, ai stima de sine scazuta, iti lipseste motivatia, ai energie scazuta, esti incapabil sa te focusezi pe ceva, simti anxietate si lipsa de speranta.

Ce poti face:

  • Dormi suficient, adica 7-9 ore pe zi;
  • Implica-te in actiuni de voluntariat;
  • Fa-ti liste “to do” si urmeaza-le;
  • Stabileste-ti scopuri pe termen scurt, mediu si lung;
  • Creeaza ceva: poezie, muzica, arta, scrie un jurnal;
  • Sarbatoreste micile realizari zilnice;
  • Aloca timp pentru exercitii fizice.

 Oxitocina – molecula increderii, hormonul corelat cu legaturile interumane, este responsabil pentru nivelul nostru de incredere si se elibereaza atunci cand traim apropierea de cineva. De exemplu se elibereaza atunci cand ne tinem de mana cu cineva, imbratisam pe cineva, avem parte de contact fizic. Atunci cand se elibereaza oxitocina creste si nivelul nostru de echilibru emotional, ne simtim mai siguri pe noi si suntem mai deschisi la colaborare si negociere. Oxitocina iti da sentimentul de incredere, te motiveaza sa construiesti si sa sustii relatii, are rol important in crearea legaturilor interumane.

Deficienta de oxitocina : te simti singur, ai nivel ridicat de stress, iti lipseste motivatia, ai energie putina, te plictisesti, esti deconectat de la relatii, simti anxietate, ai insomnie.

Ce poti face :

  • Ofera o imbratisare cuiva, o atingere fizica;
  • Fii generos cu ceilalti;
  • Socializeaza cat mai mult;
  • Ia-ti un animal de companie;
  • Mergi la masaj sau acupunctura;
  • Fa zilnic exercitii fizice;
  • Practica meditatia sau yoga.

Endorfinele–moleculele analgezice care ne ajuta sa gestionam durerea fizica si se elibereaza cand facem sport, cand alergam, cand traim activitate fizica intensa, dusa la extrem. De exemplu atunci cand te ranesti, pe moment se elibereaza endorfine ca sa te ajute sa nu simti durerea imediata si sa poti trece peste momentul dificil. Practic endorfinele elibereaza o scurta euforie care acopera durerea fizica si sunt raspuns la durere si stres pentru a evita depresia si anxietatea.

Deficienta de endorfine: simti anxietate, depresie, junghiuri si dureri, insomnie, sau comportament impulsiv.

Ce poti face :

  • Razi/plangi alaturi de cei dragi;
  • Practica aerobic si acupunctura;
  • Mananca ciocolata neagra, mancare picanta;
  • Danseaza si canta;
  • Fa exercitii fizice, masaj, meditatie;
  • Practica hobby uri.

Serotonina – molecula increderii in sine, data de securitatea pe care o avem cand ne simtim importanti din punct de vedere social, avem un statut social, suntem apreciati, suntem admirati. De exemplu atunci cand prezinti o lucrare in fata clasei si esti aplaudat sau apreciat, te simti bine, esti stapan pe tine si se elibereaza serotonina. Ea are rol important in prevenirea depresiei pentru ca te face sa te simti important intre oameni si intre prieteni.

Deficienta de serotonina: ai stima de sine scazuta, esti foarte sensibil, simti anxietate, atac de panica, ai apetit alimentar crescut, esti lipsit de speranta, ai fobie sociala, insomnie.

Ce poti face :

  • Bucura te de natura, stai cat mai mult in aer liber;
  • Fa exercitii fizice;
  • Mergi la masaj;
  • Stai mult la soare (vitamin D);
  • Reaminteste-ti momentele care conteaza pentru tine;
  • Dormi suficient (8-9 ore pe noapte);
  • Mananca sanatos;
  • Spune ‘multumesc!’.

Concluzii pe scurt, de tinut minte, sau ce ne ajuta:

 Sa cautam lucruri noi care ne motiveaza, ne fac placere si care ne ofera recompense (dopamina)

  • Sa construim relatii bune cu oamenii (oxitocina);
  • Sa facem sport, activitate fizica (endorfinele);
  • Sa ne inconjuram de oameni care ne apreciaza si care ne valorizeaza (serotonina).

Despre pierderi si noi orizonturi – nimic nu se pierde totul se transforma

Finalul unui an si inceputul altuia au reusit mereu sa ma aduca mai aproape de mine si asta pentru ca ma pun fata in fata cu efemeritatea si cu ireversibilitatea specifice vietii. Cand se mai duce un an, mintea mea incearca inconstient sa clasifice. Apoi imi dau seama ca am nevoie de bilant, am nevoie sa masor pentru a-mi putea dori, pentru a putea tinti de acum inainte, pentru a ma simti “pe drum” ascensiv.

Pentru mine directia este importanta. Nu ma agat neaparat de tinte, de cele mai multe ori stiu ce-mi doresc, sau ce am nevoie, insa nu ezit sa ma razgandesc, ori sa reconsider, atunci cand elementele-surpriza ale vietii isi fac aparitia. Imi amintesc cum in prima parte a vietii, a te razgandi reprezenta pentru mine o dovada de lipsa de verticalitate si seriozitate si imi producea un mare disconfort din cauza lipsei de control. Nu acceptam asta din partea mea si nu mai zic de cum imi impacta acest lucru relatiile. Rigiditatea are un pret mult prea mare si doar suferinta mi-a deschis poarta catre o gandire mult mai nuantata. Cand te doare, intre a cauta un tap ispasitor si a te uita mai atent la tine, cred ca a doua varianta este mereu cea mai productiva decizie. Din pacate, a fi mai atent la tine nu e suficient fara a trece printr-un proces terapeutic cu un om care si-a parcurs deja drumul prin propriile tenebre, care are o structura psihica mult mai coerenta si este capabil sa creeze suportul si spatiul sigur in care iti poti cauta propriile raspunsuri.

Invatam si ne dezvatam prin intermediul relatiilor, insa nicio schimbare nu are loc in 7 pasi, precum vehiculeaza genul acela de articol al vremurilor noastre. Punctul de evolutie in care am ajuns pune in pericol rabdarea. Exista multa informatie simplificata si accesibila oricui, insa eu simt ca s-a pierdut mult din substanta. Ca si societate am castigat foarte mult, insa individual am pierdut si tot pierdem. Problema cu abordarile de genul “scapa de anxietate in 3 pasi” si “transforma-ti complet viata in 6 luni” este ca, privit dintr-un unghi pe de-o parte a baricadei, se observa cum omul ramane pradatorul suprem al acestui ecosistem, folosindu-se de lipsa de informare, ori de naivitatea semenilor sai. Privit dintr-un alt unghi, pe cealalta parte a baricadei, oamenii ajung sa considere ca au ei un defect pentru ca nu reusesc sa puna in practica o iluzie vanduta mult prea scump.

Nu s-a nascut nimeni invatat, avem voie sa nu stim, insa e important sa fim curiosi si dornici sa aflam cat mai multe lucruri pentru a experimenta viata in favoarea noastra. Avand in vedere ca omul este format din tot felul de mecanisme automate exersate in permanenta, cum ai putea crede ca schimbarea e rapida si usoara? Da, ar fi frumos, daca ar fi si adevarat. Tot ce are valoare necesita insa timp, efort si un travaliu potrivit ritmului fiecaruia.

Apropierea de mine, adica intelegerea mai mare a propriei persoane si conectarea la tot spectrul de emotii, nu mi-au adus o fericire si o implinire absoluta. Simt nevoia sa demitizez ideea asta. Mi-au adus un grad mai mare de constientizare, deci o mai mare libertate astfel incat sa simt ca eu traiesc viata, nu sa fiu traita de ea. Niciodata nu terminam sa devenim ceea ce suntem. Cuvintele pe care le voi pune pe hartie peste niste ani vor reflecta omul care voi fi atunci, la fel cum vocea mea de azi reflecta doar punctul in care am ajuns azi. Ne transformam in permanenta, lumea in care traim se transforma si asta face parte din frumusetea vietii desi ne provoaca si multa anxietate de cele mai multe ori.

Aceasta serie de pierderi cu care inevitabil ne confruntam cu totii detine samburele transformarii, regenerarii si maturizarii. Am fost si voi fi mereu sensibila la pierderi si este uman. E dureros si ma intristeaza cand ma desprind de un loc, moare o persoana apropiata, se dilueaza relatia cu un om drag, se termina o etapa din viata. Trairea emotiilor negative si parerea de rau sunt parte din experienta si le las sa ma locuiasca fara judecata, insa nu pierd din vedere ca la orizont este mereu un taram nou ce asteapta sa fie descoperit. Si cum ar fi posibila noua descoperire fara amprenta pe care a lasat-o in tine acel om care s-a dus, acel loc de care te-ai indepartat, ori acea etapa care s-a finalizat? Avem multe dolii de purtat si e important sa nu sarim etape si sa ne lasam sa jelim, pentru a putea privi cu bucurie din nou la orizont.

Desi diferiti in esenta, avem atat de multe in comun. Parcurgem cam aceleasi tipuri de etape si avem cam aceleasi tipuri de experiente. Ma gandesc la vorbele lui Terentiu, atat de simple si de puternice, mereu la loc de cinste- “Nimic din ce este omenesc nu mi-este strain”.

Frica de singurătate

Frica este o emoție neplăcută și intensă ce se referă la o anticipare a unui rău ce se poate întâmpla. Dacă privim cealaltă față a monedei, trebuie să admitem că este și o emoție necesară, importantă pentru supraviețuire. Sentimentul de frică servește și ca un scut de evitare a unor pericole.

Cele șase mari frici în viață sunt: frica de prăbușire psihică, frica de singurătate, frica de intimitate, frica de vătămare, frica de succes și frica de moarte.

Deși frica de singurătate apare cu intermitențe în viața fiecăruia dintre noi, modul de gestionare diferă în funcție de cum am experimentat fiecare perioada timpurie a vieții.

Atunci când copilul este mic și depinde total de mamă pentru a-i asigura protecție și un sentiment de siguranță, acesta este un mic narcisic și nici nu poate fi condamnat. El nu poate supraviețui în mediul extern, perceput ca fiind periculos, fără mamă. Este perioada în care persoana de îngrijire este folosită în scopuri narcisice, pentru întărirea stimei de sine. Mama trebuie să îl hrănească, să-l schimbe pentru a-i alunga disconfortul, să-l liniștească, să-i conțină emoțiile, să-i răspundă într-un mod racordat pentru ca acesta să gestioneze potrivit frustrarea, pierderea, furia și dezamăgirea, să-l oglindească, să-l protejeze, să-i transmită că nevoile lui sunt importante pentru ea, să comunice cu el. Se observă că la început nu există limite între mamă și bebeluș. Ei sunt unul. Pe măsură ce bebelușul primește ce are nevoie, începe să se acomodeze la mediul exterior și crește, nu mai are nevoie de relația simbiotică de până atunci și începe să accepte limitele si delimitările de ceilalți. Totul se petrece armonios dacă mama reușește să-i conțină emoțiile, să îl susțină în tendința lui de explorare a mediului, să-l asigure de disponibilitatea ei fizică și emoțională. Acest “maternaj suficient de bun”(Winnicott) îi permite copilului să depășească starea de narcisism primar.

Dacă persoana de îngrijire nu a reușit să gestioneze primele frici de singurătate din perioada timpurie, umbra acestora va fi depozitată în memoria copilului și îl va urmări pe tot parcursul vieții de adult. Acesta îi va folosi pe ceilalți ca pe niște obiecte pentru a se simți protejat și pentru a-și anihila singurătatea.

Adultul îi va considera pe ceilalți oameni ca fiind părți din sine, la fel ca și bebelușul narcisic și va avea pretenții nerealiste și tiranice față de ei. Atunci când ceilalți îi răspund într-un mod diferit decât în concordanță cu dorințele lui, acesta va reacționa cu mânie profundă, ca și cum propriul braț nu se ridică conform propriei mișcări.

Alte două dificultăți ce apar în dezvoltarea ulterioară sunt: frica de agresivitate echivalată cu abandonul și instabilitatea stimei de sine care provoacă frica de respingere.

Dacă fricile au fost gestionate printr-un maternaj suficient de bun, adultul va avea capacitatea de a fi singur, de a forma un cuplu, sau de a avea prieteni. Perioadele de singurătate nu vor echivala cu un cataclism, acesta va avea ancore bune care îi vor diminua senzația de singurătate și de lipsă de protecție și își va alege atașamentele potrivite pentru el și nu va avea pretenții nerealiste de la oamenii din jur.

Jocul propriei minți și conștientizarea nevoilor emoționale

Sã fii conștient. Să te lași să fii prezent. Să te lași să fii în corp. Să simți ce simți. Să iți dai voie să recunoști când ți-e frică, când ești mic, când ai regresat în copilul neajutorat de altă dată. Să accepți că ai nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere, de iertare, de îngăduință, să accepți că tânjești, că ai și plăceri meschine. Să accepți că ai nevoie și de alții. Să ceri să fie și despre tine fără să te simți vinovat. Să accepți că nu ești suficient și că nu e un capăt de lume. Dacă ai fi, nu ai mai avea încotro să te îndrepți. E o binecuvantare să simți că mai ai de făcut un pas. E o binecuvântare să fii în mișcare.

Să ții cont de nevoile tale înseamnă să îți cunoști granițele. Știi unde începi și unde se termină ființa ta? Te-ai întrebat vreodată dacă limita ta e de fapt echivalentă cu “atât cât poți duce”? Și dacă nu e nevoie să duci atât cât poți duce? Daca ai fi mai îngăduitor cu tine ce s-ar întampla? Ai pierde iubirea celorlalți? Te-ar considera un om rau? Asta înseamnă că și tu te-ai considera un om rau, lipsit de valoare? Nu ai mai fi acceptat? Să fii îngăduitor cu tine are un preț. Totul are un preț. Întrebarea este dacă ești dispus să îl plătești în favoarea sau în detrimentul tău.

Întorcându-mă la nevoi, ele nu pot fi conștientizate, acceptate și luate în seamă fără o apropiere de propriile emoții. Dar de ce fugim cu toții când vine vorba de emoțiile negative? De teamă că o să doară.

Însă, chiar dacă simți ce simți, nu va dura o eternitate. Ai mai auzit asta, nu-i așa? Iată încă un adevăr banalizat dacă nu e simțit chiar de tine, pe pielea ta. Nu prea ajută când auzi sau citești adevărurile altuia, nu-i așa? Ajută pe moment, poate. Ceva din tine vrea să înțeleagă, vrea să simtă, vrea să rezoneze, vrea o explicație, vrea un stâlp de care se poate sprijini. Ai nevoie de o certitudine, de un adevăr. Cu toții avem, să știi. Așa e natura umană. Deși suntem diferiți, în esență avem multe în comun. Te invit să îți amintești de o situație în care credeai că e sfârșitul lumii. Acum privești diferit totul, nu-i așa? Totul a trecut precum trec norii. Și cu toate astea, când se va mai intampla un lucru neplăcut de intensitate mare vei simți poate la fel.

Întrebarea mea pentru tine este: iți poti conștientiza jocul propriei minți?

Nu inseamnă că dacă simți ce simți și pare că ești pe fundul gropii vei și rămâne acolo. Nu știu dacă te-ai lăsat să simți ce simți. Poate ai facut-o și văzând cum ești în picaj liber te-ai speriat și ai frânat. Ți-ai spus că nu ai voie să te lași să simți ce e de simțit pentru că e un teren dureros. Și mai e și necunoscut. Asta e un combo mortal. Necunoscutul, având la bază tot felul de temeri, generează o durere închipuită, una potențială. Din păcate nu reușești de cele mai multe ori să conștientizezi că ceea ce te înspăimântă este un produs al minții tale. O teamă doar cu forma, însă fără conținut. Te-ai vizualizat vreodată în acest joc al minții? Când durerea este foarte mare nu prea poți face un pas în lateral pentru a te uita detașat la ce se întamplă cu tine, în tine. Și nici măcar nu ești de condamnat. Însă poate fi și altfel.

Militez pentru a simți ce e de simțit și a lăsa apoi locul rațiunii pentru a găsi soluții. Mintea și corpul sunt Yin și Yang.

Vedem viața prin propriile lentile influențate de ceea ce trăim, simțim, ni se întâmplă, experimentăm. Cum am putea vedea noi o realitate obiectivă, un adevăr central, atâta timp cât totul e modificat de fiecare dintre noi?

Când iți dai seama de jocul minții și de faptul că realitatea ta este doar realitatea ta și nu una obiectiva, ajungi să te iei mai puțin în serios.

A nu se intelege că mă refer la o lipsă de interes, o resemnare, o detașare sau negare. Mă refer la fluiditate. Și nu e ușor să fii fluid, însă e o variantă de a trăi la care merită să aspiri.

Terapia este o reluare a parentajului

„Dacă nu ne putem deschide nici măcar față de o persoană în timpul vieții noastre, nu am trăit deloc cu adevărat.”

Noi toti facem alegeri zi de zi si avem mereu un motiv si un scop. Motivatia este legata de a evita suferinta si de a cauta placerea. In fond, cele doua sunt fete ale aceleiasi monede. E ca si cum avem nevoie in permanenta de un antidot pentru suportarea existentei.

Cei care aleg sa inceapa un proces psihoterapeutic, o fac din suferinta, sau din dorinta de a cauta placerea de a se regasi, de a ajunge in centrul pamantului lor. Oricum am spune, din orice unghi am privi, ceva lipseste. Ca daca n-ar lipsi, nici viata nu ar avea prea mult sens.

Durerea lor insuportabila este cauzata de rezultatele defectuoase ale relatiilor cu parintii. In terapie oamenii vin de cele mai multe ori blocati in tipare de simtire, gandire si comportament care se dovedesc distructive, atat pentru ei, cat si pentru ceilalti.

Subliniez ca ne face rau atat ce e indreptat catre noi, cat si ce e indreptat catre exterior. Noi si ceilalti suntem interconectati si nu degeaba atunci cand transmitem ceva negativ catre altcineva reactia este precum un bumerang. Se intoarce mereu si aduce un plus de agresivitate, furie si un plus de energie negativa care contribuie la modul in care ne simtim si ne comportam.

Inconstient, cine incepe o terapie este in cautarea unei figuri puternice, capabila sa ii ghideze catre ei insisi. Motivele verbalizate sunt in general de suprafata, departe de adancime si legate de simptome.

Insist mereu pe ideea ca un simptom trebuie privit mai degraba ca un strigat de ajutor, un semn pe care il primim de la noi insine atunci cand ceva nu functioneaza cum trebuie in noi. Simptomul este varful de aisberg, este ceea ce se vede si are nevoie sa fie privit si inteles. Dedesubt este puroiul. Acolo trebuie intervenit, insa cu mare delicatete. Suntem niste copii atunci cand trebuie sa ne privim durerea, cauza pentru care ajungem sa ne confruntam cu depresii, anxietate etc. Si e de inteles ca reactionam ca niste copii. Nu e de blamat. La un moment dat in dezvoltarea noastra am ramas blocati pentru ca nu am reusit sa gestionam tot felul de dureri. Poate nu am fost ajutati, sau poate am avut un fond mai sensibil, sau poate am interpretat lucruri eronat, oricum, e valabil pentru toata lumea. Diferenta este doar de grad.

Nu iese nimeni din copilarie netraumatizat. Asta ar trebui sa te faca sa te simti mai aproape de aceasta lume in care traim. Avem in comun atat de multe lucruri, cu toate ca fiecare este unic si diferit.

Terapia este o reluare a parentajului. Sarcina terapeutului este sa raspunda intr-o maniera sanatoasa pentru a putea corecta tiparele distructive. Jung zicea la un moment dat ca poate educa doar cineva care este educat. In cazul terapeutilor acest lucru se traduce in a avea propria psihoterapie de lunga durata parcursa. Acesta este cel mai important instrument ce poate fi folosit in a servi drept ghid unui alt om. Fara cunoastere de sine profunda nu e posibila cunoasterea altcuiva, cu atat mai putin de a-l ajuta sa invete sa exploreze teritorii noi din propria fiinta.

Relatia experimentata in terapie, marcata de incredere, deschidere, acceptare, libertate, va reprezenta o repetitie pentru cotidian. Tot ce este bun in viata porneste de la relatii afective de succes. Deschiderea detensioneaza, ne face mai conectati cu propriile emotii si da o sansa intimitatii. Nu degeaba se spune ca “daca nu ne putem deschide nici macar fata de o persoana in timpul vietii noastre, nu am trait deloc cu adevarat.”