Invizibilitatea tacuta a unui suflet nevazut- Tulburarea de personalitate schizoida
Exista oameni care par mereu retrasi, discreti, greu de citit. Nu pentru ca nu ar avea ce spune sau ce simti, ci pentru ca lumea lor interioara a fost, poate, prea devreme neglijata. In spatele tacerii si al detasarii lor emotionale nu se afla lipsa de dorinta pentru conexiune, ci mai degraba o forma profunda de adaptare la o lume care nu i-a vazut cu adevarat niciodata.
Persoanele cu tulburare de personalitate schizoida poarta adesea in interiorul lor povestea unui sine neoglindit – un sine care nu a fost validat, simtit, recunoscut in ochii celor care ar fi trebuit sa-i ofere oglindirea emotionala de baza. Aceasta lipsa de confirmare a dus, in timp, la o capacitate scazuta de a mentine vitalitatea si speranta in momentele de suferinta. Cand sunt raniti, nu stiu cum sa se sprijine pe sine, pentru ca acel sprijin nu le-a fost niciodata modelat.
De mici, s-au simtit invizibili la nivel psihic. Nu doar nevazuti fizic, ci neauziti emotional. Ingrijitorii lor au avut, adesea, o capacitate empatica scazuta – poate coplesiti de propriile dureri, poate prea distanti sau, pur si simplu, neconectati emotional. Acele esecuri empatice repetate i-au facut pe acesti copii sa simta ca nu conteaza, ca sunt uitati, abandonati in spatiul cel mai dureros: cel al sufletului lor.
Ca forma de protectie, au invatat sa se descurce singuri. Au construit o autosuficienta precauta, o distanta care s-a transformat, in timp, in stilul lor predominant de relationare. Nu pentru ca nu ar avea nevoie de ceilalti, ci pentru ca nevoia i-a ranit prea des.
Si totusi, in interiorul lor, traieste adesea un gol greu de explicat. Se pot simti lipsiti de viata, instrainati, cu o aplatizare afectiva care nu inseamna absenta emotiei, ci o incapacitate de a o trai liber. Reactiile emotionale ale celorlalti li se par rareori potrivite – prea putin sincronizate cu propriile trairi, deci adesea dezamagitoare.
In copilarie, ca toti copiii, au avut dorinte mari, visuri si asteptari – acele fantezii grandioase normale ale unui suflet aflat in plina dezvoltare. Dar, in loc sa fie incurajate, aceste visuri au fost ignorate, poate chiar ridiculizate. Asa ca s-au inchis in ei. Retragerea a devenit o forma de adaptare, de supravietuire tacuta intr-o lume care nu a stiut cum sa-i imbratiseze emotional.
Pe plan comportamental, aceasta tulburare se manifesta prin evitarea contactelor sociale, prin preferinta pentru singuratate si prin dificultati in exprimarea si manifestarea afectivitatii in fata celorlalti. Persoanele schizoide pot parea reci sau distante, dar aceasta este mai degraba o strategie de aparare decat o lipsa de emotie.
Viata cotidiana a acestor persoane poate fi afectata profund: pot avea dificultati in a lega prietenii, in a pastra relatii intime sau chiar in a se simti confortabil la locul de munca, unde interactivitatea emotionala este deseori necesara.
Mai mult, stresul si schimbarile majore din viata de adult pot accentua retragerea si dificultatile emotionale. Pierderi, conflicte sau situatii de incertitudine pot amplifica sentimentul de invizibilitate si izolare psihica, deoarece mecanismele lor de aparare bazate pe distanta si autosuficienta sunt puse la incercare. Astfel, in momente de stres intens, vulnerabilitatile lor pot deveni si mai evidente, iar capacitatea lor de a face fata poate scadea semnificativ.
In ciuda acestor provocari, exista speranta. Terapia psihanalitica relationala se dovedeste a fi o cale valoroasa de sprijin. Aceasta forma de terapie pune accentul pe relatia dintre terapeut si pacient, pe intelegerea modului in care experientele timpurii si modul in care sinele a fost (ne)oglindit influenteaza prezentul. Printr-un cadru sigur, plin de empatie si acceptare, persoanele cu tulburare schizoida pot incepe sa simta ca sunt vazute si auzite, chiar si in tacerea lor aparenta.
Este important de inteles ca schimbarea nu este un proces rapid. Rabdarea, constanta si respectul pentru ritmul propriu al fiecarei persoane sunt esentiale in acest parcurs terapeutic. Terapia psihanalitica relationala ofera acest spatiu protector, unde pas cu pas, prin relationarea autentica si empatica, pot fi descoperite si vindecate ranile adanci ale sinelui neoglindit.
Relatia terapeutica devine astfel o noua “oglinda”, unde sinele poate fi validat, iar capacitatea de a simti si exprima emotii poate creste treptat. Aceasta nu inseamna transformari rapide, ci un proces delicat, care respecta ritmul propriu al fiecarui om.
De aceea, intalnirea cu o privire empatica, blanda si rabdatoare, fie in terapie, fie in viata de zi cu zi, poate fi pentru ei un punct de inceput. Nu-i vei auzi cerand ajutor. Dar daca ramai, daca nu te sperii de linistea lor, daca inveti sa-i simti fara sa-i fortezi, s-ar putea ca, intr-o zi, sa-ti permita accesul in acea lume tacuta – o lume care asteapta, de fapt, sa fie vazuta cu adevarat.
