Terapia este o reluare a parentajului
„Dacă nu ne putem deschide nici măcar față de o persoană în timpul vieții noastre, nu am trăit deloc cu adevărat.”
Noi toti facem alegeri zi de zi si avem mereu un motiv si un scop. Motivatia este legata de a evita suferinta si de a cauta placerea. In fond, cele doua sunt fete ale aceleiasi monede. E ca si cum avem nevoie in permanenta de un antidot pentru suportarea existentei.
Cei care aleg sa inceapa un proces psihoterapeutic, o fac din suferinta, sau din dorinta de a cauta placerea de a se regasi, de a ajunge in centrul pamantului lor. Oricum am spune, din orice unghi am privi, ceva lipseste. Ca daca n-ar lipsi, nici viata nu ar avea prea mult sens.
Durerea lor insuportabila este cauzata de rezultatele defectuoase ale relatiilor cu parintii. In terapie oamenii vin de cele mai multe ori blocati in tipare de simtire, gandire si comportament care se dovedesc distructive, atat pentru ei, cat si pentru ceilalti.
Subliniez ca ne face rau atat ce e indreptat catre noi, cat si ce e indreptat catre exterior. Noi si ceilalti suntem interconectati si nu degeaba atunci cand transmitem ceva negativ catre altcineva reactia este precum un bumerang. Se intoarce mereu si aduce un plus de agresivitate, furie si un plus de energie negativa care contribuie la modul in care ne simtim si ne comportam.
Inconstient, cine incepe o terapie este in cautarea unei figuri puternice, capabila sa ii ghideze catre ei insisi. Motivele verbalizate sunt in general de suprafata, departe de adancime si legate de simptome.
Insist mereu pe ideea ca un simptom trebuie privit mai degraba ca un strigat de ajutor, un semn pe care il primim de la noi insine atunci cand ceva nu functioneaza cum trebuie in noi. Simptomul este varful de aisberg, este ceea ce se vede si are nevoie sa fie privit si inteles. Dedesubt este puroiul. Acolo trebuie intervenit, insa cu mare delicatete. Suntem niste copii atunci cand trebuie sa ne privim durerea, cauza pentru care ajungem sa ne confruntam cu depresii, anxietate etc. Si e de inteles ca reactionam ca niste copii. Nu e de blamat. La un moment dat in dezvoltarea noastra am ramas blocati pentru ca nu am reusit sa gestionam tot felul de dureri. Poate nu am fost ajutati, sau poate am avut un fond mai sensibil, sau poate am interpretat lucruri eronat, oricum, e valabil pentru toata lumea. Diferenta este doar de grad.
Nu iese nimeni din copilarie netraumatizat. Asta ar trebui sa te faca sa te simti mai aproape de aceasta lume in care traim. Avem in comun atat de multe lucruri, cu toate ca fiecare este unic si diferit.
Terapia este o reluare a parentajului. Sarcina terapeutului este sa raspunda intr-o maniera sanatoasa pentru a putea corecta tiparele distructive. Jung zicea la un moment dat ca poate educa doar cineva care este educat. In cazul terapeutilor acest lucru se traduce in a avea propria psihoterapie de lunga durata parcursa. Acesta este cel mai important instrument ce poate fi folosit in a servi drept ghid unui alt om. Fara cunoastere de sine profunda nu e posibila cunoasterea altcuiva, cu atat mai putin de a-l ajuta sa invete sa exploreze teritorii noi din propria fiinta.
Relatia experimentata in terapie, marcata de incredere, deschidere, acceptare, libertate, va reprezenta o repetitie pentru cotidian. Tot ce este bun in viata porneste de la relatii afective de succes. Deschiderea detensioneaza, ne face mai conectati cu propriile emotii si da o sansa intimitatii. Nu degeaba se spune ca “daca nu ne putem deschide nici macar fata de o persoana in timpul vietii noastre, nu am trait deloc cu adevarat.”
