Frica de singurătate

Frica de singurătate

Frica este o emoție neplăcută și intensă ce se referă la o anticipare a unui rău ce se poate întâmpla. Dacă privim cealaltă față a monedei, trebuie să admitem că este și o emoție necesară, importantă pentru supraviețuire. Sentimentul de frică servește și ca un scut de evitare a unor pericole.

Cele șase mari frici în viață sunt: frica de prăbușire psihică, frica de singurătate, frica de intimitate, frica de vătămare, frica de succes și frica de moarte.

Deși frica de singurătate apare cu intermitențe în viața fiecăruia dintre noi, modul de gestionare diferă în funcție de cum am experimentat fiecare perioada timpurie a vieții.

Atunci când copilul este mic și depinde total de mamă pentru a-i asigura protecție și un sentiment de siguranță, acesta este un mic narcisic și nici nu poate fi condamnat. El nu poate supraviețui în mediul extern, perceput ca fiind periculos, fără mamă. Este perioada în care persoana de îngrijire este folosită în scopuri narcisice, pentru întărirea stimei de sine. Mama trebuie să îl hrănească, să-l schimbe pentru a-i alunga disconfortul, să-l liniștească, să-i conțină emoțiile, să-i răspundă într-un mod racordat pentru ca acesta să gestioneze potrivit frustrarea, pierderea, furia și dezamăgirea, să-l oglindească, să-l protejeze, să-i transmită că nevoile lui sunt importante pentru ea, să comunice cu el. Se observă că la început nu există limite între mamă și bebeluș. Ei sunt unul. Pe măsură ce bebelușul primește ce are nevoie, începe să se acomodeze la mediul exterior și crește, nu mai are nevoie de relația simbiotică de până atunci și începe să accepte limitele si delimitările de ceilalți. Totul se petrece armonios dacă mama reușește să-i conțină emoțiile, să îl susțină în tendința lui de explorare a mediului, să-l asigure de disponibilitatea ei fizică și emoțională. Acest “maternaj suficient de bun”(Winnicott) îi permite copilului să depășească starea de narcisism primar.

Dacă persoana de îngrijire nu a reușit să gestioneze primele frici de singurătate din perioada timpurie, umbra acestora va fi depozitată în memoria copilului și îl va urmări pe tot parcursul vieții de adult. Acesta îi va folosi pe ceilalți ca pe niște obiecte pentru a se simți protejat și pentru a-și anihila singurătatea.

Adultul îi va considera pe ceilalți oameni ca fiind părți din sine, la fel ca și bebelușul narcisic și va avea pretenții nerealiste și tiranice față de ei. Atunci când ceilalți îi răspund într-un mod diferit decât în concordanță cu dorințele lui, acesta va reacționa cu mânie profundă, ca și cum propriul braț nu se ridică conform propriei mișcări.

Alte două dificultăți ce apar în dezvoltarea ulterioară sunt: frica de agresivitate echivalată cu abandonul și instabilitatea stimei de sine care provoacă frica de respingere.

Dacă fricile au fost gestionate printr-un maternaj suficient de bun, adultul va avea capacitatea de a fi singur, de a forma un cuplu, sau de a avea prieteni. Perioadele de singurătate nu vor echivala cu un cataclism, acesta va avea ancore bune care îi vor diminua senzația de singurătate și de lipsă de protecție și își va alege atașamentele potrivite pentru el și nu va avea pretenții nerealiste de la oamenii din jur.