E greu sa fii adult
Suntem fiinte pline de contradictii. Cand am fost mici neputinta ne-a facut sa idealizam puterea adultilor iar cand am crescut am plans paradisul pierdut, impotrivindu-ne. Cel mai greu lucru pe care omului ii este dat sa il faca este sa accepte procesul de maturizare, sa si-l doreasca cu adevarat, sa si-l asume. Probabil, daca nu ar exista suferinta, nici procesul de maturizare nu ar fi posibil.
Plecam la drum cu o serie de potentialitati, mediul in care crestem ne formeaza si ne deformeaza si la un moment dat ajungem sa ne intrebam cine suntem cu adevarat. In cel mai fericit caz pornim pe un drum al descoperirii de sine care nu e lipsit de durere si de un sentiment al infrangerii. Procesul de crestere presupune si o coborare in iad, in subteranul fiintei noastre unde intalnim balaurii pusi in noi, balaurii creati de viata noastra emotionala si de modul in care am reusit la un moment dat sa dam o semnificatie lucrurilor experimentate pe propria piele. Lucrurile pe care le-am auzit despre noi, alaturi de lucrurile pe care am invatam sa ni le spunem ne definesc realitatea si ne ofera experienta vietii, insa o experienta subiectiva, formata si deformata, cateodata, sau de cele mai multe ori nepusa la indoiala.
Limitarea la propriul unghi, la un microunivers produce cea mai mare suferinta. Lumea este atat de mare, perceptia poate fi atat de variata iar noi suntem atat de mici. Cu toate astea suferinta este de cele mai multe ori atat de mare. Te-ai gandit vreodata ca poate te iei prea in serios? Cu cat devii mai flexibil in a rationa cu atat iti dai seama de relativitatea vietii, a experientelor si de fluiditatea fiintei.
Trecerea de la principiul placerii la principiul realitatii este de fapt maturizarea psihica. Sa acceptam ca viata nu ni se intampla noua si nu e despre noi, ci depinde de noi sa o facem despre noi e greu de acceptat. Ne luptam cu nedreptatea, cu senzatia ca oamenii ar trebui sa fie intr-un anume fel pentru ca noi sa fim multumiti, ca ar trebui sa existe echitate, ne bosumflam ca nu ne convine o situatie in care chiar noi ne-am pus pentru ca atat am putut, ca pierdem relatii, ca altii au fost mai buni sau mai potriviti decat noi in anumite situatii, ca suntem trecatori sau ca nu reusim din prima ce ne-am propus. Sunt doar cateva exemple ce genereaza adevarate catastrofe emotionale. Catastrofe pentru ca asa se simt, pentru ca asa definesc realitatea. Care realitate? Povestea de si-o spune fiecare despre viata lui. La asta se rezuma, la firul narativ interior, la nivelul de blandete si de constructivitate al fiecaruia, la firicelul de viata sau de moarte care predomina in interiorul fiintei.
Maturizarea asta psihica aduce si ceva bun? Ar intreba cineva care e deja oripilat de cat de greu si nedrept se simte totul. Nu aduce fericire, insa aduce mai putina suferinta, mai multa acceptare, mai multa deschidere fata de tot ce e viu si datator de viata, o centrare si o smerenie vizavi de natura umana. Esti unul dintre oameni, facand din tine centrul tau de echilibru, omul tau cu care vei petrece toata viata.
